Aşa cum am văzut, copiii abordează deseori în joc temele importante pentru ei.
În cea mai mare parte din timp, acest lucru se întâmplă spontan şi automat. De fapt, s-ar putea să nu reuşiţi să puneţi capăt unei teme, chiar dacă v-aţi săturat de ea — de exemplu, umorul „de toaletă“, agresivitatea sau poveştile de dragoste. Alteori însă, o temă importantă poate fi evitată sau neglijată, iar adultul poate să reanime jocul prin introducerea ei.
Nu uitaţi s-o faceţi cu delicateţe — ca de fiecare dată când preluaţi conducerea în joc. Dacă o temă introdusă de voi nu duce nicăieri, abandonaţi-o. Această idee e similară cu tehnica terapeuţilor, care spun: „N-ai vorbit deloc în ultima vreme despre mama ta…“
Fragment din:
Cu copiii e şi mai uşor. După câteva luni de terapie am aflat că Ramon, clientul meu de zece ani, avea probleme cu dormitul în propriul pat. El nu menţiona niciodată subiectul. Ne jucam cu perne, aşa că am inventat un joc, spunând că trebuie să am pernele ca să mă simt în siguranţă şi să adorm. Jocul i-a plăcut grozav. Nancy, o fetiţă de vârstă preşcolară, nu voia să vorbească deloc despre problemele ei cu educaţia sfincteriană. Ca urmare, ori de câte ori ne jucam de-a casa, puneam personajele interpretate de mine să caute baia ori să aibă diverse accidente. Într-o după-amiază, mă jucam cu o fetiţă de şase ani şi cu mama ei la un atelier de joc adresat familiilor. Aveam impresia că mama se poartă excesiv de protector cu fetiţa, făcându-şi griji că se va lovi. Fetiţa voia să dea curs propriilor impulsuri, dar voia şi să-i facă mamei pe plac, iar tensiunea rezultată de aici îi îngreuna mult jocul.
Am început să mă ţin după fetiţă prin cameră, spunând: „O, nu! Doar n-o să mergi, nu? E atât de periculos! Doar n-o să-ţi pui rolele? O, nu, sunt atât de îngrijorat, nici nu mă pot uita!“ Astfel personificam şi exageram îngrijorarea. Această caricatură blândă a atitudinii mamei le-a făcut pe amândouă să râdă. Fetiţa a început să se joace cu tot mai multă încredere în sine, curajoasă şi îndrăzneaţă, dar deloc necugetată, în timp ce eu continuam să-mi manifest groaza prefăcută.
Dacă mă opream un minut, ea spunea: „Hei, Larry, uită-te, o să sar de pe scaunul ăsta pe saltea!“ Recepţionam sugestia şi o imploram să nu sară, în timp ce ea râdea şi sărea. Aş fi putut să mă rezum la a-i sugera mamei să se ţină mai la o parte, să nu mai stea mereu pe capul fetiţei, dar acest lucru putea să sporească încordarea amândurora. Nu cred că fetiţa ar fi putut să se arate la fel de aventuroasă, în condiţii la fel de sigure.
Leave a Reply