— E un nerecunoscător! strigă Jeb la soția lui. I‑am oferit tot ce ar fi putut cineva să‑și dorească și Dumnezeu știe cât ne‑a costat treaba asta. De multe ori nici măcar n‑aveam bani, dar tot am găsit un mod de a‑i lua cele mai bune haine. Anul trecut i‑am luat o mașină nouă când a împlinit șaisprezece ani. Acum îl rog să mă ajute la gazon și zice că e prea ocupat. Apoi mi‑a trântit chestia aia cu amicul lui al cărui tată angajează pe cineva să tundă iarba. Îți jur, Kathy, eram gata să‑l pocnesc. Dacă nu m‑aș fi întors și n‑aș fi plecat de acolo, cred că i‑aș fi tras una. Când mi‑am recăpătat controlul și i‑am zis că trebuie să mă ajute la tunsul ierbii, s‑a bosumflat. S‑a mișcat cu viteza unei omizi. În cele din urmă, m‑am enervat și i‑am zis să se ducă să facă ce are de făcut. A plecat fără să spună vreun cuvânt. — E doar un copil, Jeb. O să ne mulțumească într‑o bună zi. Acum e prea tânăr ca să înțeleagă ce facem pentru el. Se așteaptă la asta fiindcă am fost întotdeauna la dispoziția lui. Gândește‑te cum a fost pentru noi când creșteam. Părinții tăi nici nu te lăsau să le conduci mașina, darămite să‑ți cumpere una. Amândoi a trebuit să lucrăm după școală ca să avem lucrurile pe care ni le doream. Iar apoi părinții noștri ne puneau să ne luăm haine din banii noștri. — Ai dreptate, Kathy. Unul dintre prietenii mei chiar trebuia să plătească chirie acasă. Îți poți imagina așa ceva în zilele noastre, un copil de liceu să plătească chirie părinților lui? Dar, Kathy, nu știu dacă mai suport atitudinea asta a lui. Parcă devine din ce în ce mai obraznic. Se poartă de parcă ne‑ar fi superior. Taică‑meu mi‑ar fi tras două la fund imediat dacă aș fi vorbit cu el cum vorbește Junior cu mine. Mereu am zis că n‑o să‑mi tratez niciodată copiii așa cum am fost eu tratat. Dar îți jur că într‑o zi o să‑l pocnesc de n‑o să se vadă. Previziunea lui Jeb probabil se va îndeplini. E posibil să‑și piardă cumpătul când Junior va deveni și mai neplăcut, ceea ce se va întâmpla curând.
Generația părinților lui Jeb l‑ar fi diagnosticat pe Junior drept un copil răsfățat. Bunicii le spuneau lui Jeb și Kathy că fac prea multe pentru fiul lor. Jeb nu asculta fiindcă i se părea că această concluzie venea în principal din ideea că un copil trebuie pedepsit, și încă cum… Jeb și Kathy voiau să folosească iubirea pentru a‑și crește copiii. Asupra lui Junior au revărsat multă atenție și grijă, gândindu‑se că se va simți iubit de ei, așa cum ei nu au putut să se simtă pe când au fost copii. Din păcate, în ciuda tuturor lucrurilor pe care i le‑au oferit, Junior nu se simte iubit; tot ce simte este propria‑i înfumurare. Crede că i se cuvine tot ceea ce dorește. Sentimentul că ceilalți îi sunt datori cu ceva, în special părinții săi, îl face să formuleze cereri tot mai furioase. Însă, cu cât cere mai mult, cu atât mai tare se satură părinții săi de el. Părinții lui Junior au crezut că îi pot clădi respectul și încrederea de sine arătându‑i că este iubit. Au încercat să se asigure că Junior se poate baza pe ei atunci când are nevoie, eliminând orice formă de suferință din viața lui. Rezultatul nu este un copil cu o stimă de sine sănătoasă. Din contră, Junior se așteaptă ca părinții lui și alți oameni să‑l țină tot timpul departe de suferințe și să‑i ofere tot ce‑și dorește. Părinții lui Junior simt foarte multă furie și resentimente față de Junior din cauza dorinței sale tot mai mari de a‑i folosi. Părinții furioși ai adolescenților care formulează pretenții exagerate sunt cazuri frecvente. Aceste situații pot scăpa ușor de sub control. Ele pot duce la diverse soluții de tipul „De‑acum o să mă port dur cu el, căci va fi spre binele lui“. Aceste rezolvări reprezintă practic o abandonare a copiilor care nu dețin instrumentele psihice necesare pentru a supraviețui.
Înfumurarea, ca sentiment exagerat al propriei importanțe, este alcătuită din convingerea persistentă că alții au datoria de a‑ți rezolva problemele. Aceasta pornește din convingerea că ți s‑a cuvenit de la sine tot ceea ce părinții ți‑au oferit.
Stima de sine este alcătuită din convingerea persistentă că poți găsi singur soluții la problemele tale. Aceasta evoluează odată cu convingerea că obstacolele pot fi depășite.
Atenție, rolul nostru ca părinți este de a rezolva problemele copiilor noștri când aceștia sunt bebeluși. Acest lucru este natural și necesar. Dar când copiii noștri devin adolescenți, nu mai trebuie să le rezolvăm problemele. Rolul nostru este de a le consolida apartenența la comunitatea oamenilor, a unor persoane cu o „identitate“ clară, care oferă și primesc, care iubesc și care fac schimburi cu valori echivalente.
Furia unui părinte față de adolescenții înfumurați apare din cauză că aceștia se poartă de parcă părinții le‑ar fi datorat oricum tot ceea ce de fapt le‑au oferit dintr‑o dragoste prost înțeleasă.
Pentru a reduce infatuarea copiilor noștri, trebuie să ne schimbăm propriile comportamente. Mai întâi, trebuie să scăpăm de furia față de pretențiile lor exagerate. Mânia nu face decât să‑i facă pe copiii plini de sine să simtă că au fost înșelați. Aceștia cred, într‑adevăr, că părinții lor le sunt datori. Când părinții îi critică plini de furie, copiii reacționează așa cum ar reacționa oricine știe că i se datorează ceva. În loc să fie răsplătiți, sunt atacați de cei care le sunt datori. Cu alte cuvinte, copiii înfumurați se vor purta foarte asemănător cu modul în care se poartă părinții lor, și anume plini de furie.
Fragment din cartea nou apărută în colecția psihologie practică Când părinții se enervează. O nouă abordare pentru a înțelege și soluționa conflictele din familie de Carl Semmelroth
Carl Semmelroth, psihoterapeut din Michigan cu o experiență de peste 30 de ani, este autorul mai multor cărți dedicate gestionării furiei în cuplu, la serviciu sau în creșterea copiilor.
Leave a Reply