Hipnoza

De-a lungul istoriei, hipnoza a constituit mai mult decât un instrument medical şi psihoterapeutic, fiind exploatată în diverse practici spirituale, precum şi în spectacole de magie şi divertisment. Credinţele populare s-au întreţesut cu teoriile medicale şi cu experimentele de laborator, aşa cum demonstrează această sintetică istorie a hipnozei. Cronologia ultimelor trei secole de mesmerism, hipnoză şi sugestie „placebo” este completată de trecerea în revistă a disputelor ştiinţifice legate de natura stării de transă şi a prejudecăţilor frecvente referitoare, de exemplu, la amnezia posthipnotică sau la posibilitatea creării de personalităţi multiple.

Fragment din cartea “Hipnoza” scrisa de psihologii Judith Pintar si Steven Jay Lynn

Aplicaţiile psihoterapeutice ale hipnozei

Statutul de tehnică acceptată de care se bucură în prezent hipnoza în lumea psihoterapiei reflectă schimbările survenite la nivelul instituţiilor de asigurări medicale şi de asistenţă medicală la sfârşitul secolului al XX-lea, care au avantajat în mod special terapiile scurte. Ca urmare, valul de interes faţă de intervenţiile comportamentale şi cognitiv-comportamentale a oferit prilejuri mai numeroase de practicare a tehnicilor care, precum hipnoza, se concentrează pe atenuarea simptomelor. În plus, influenţa tot mai mare a asociaţiilor profesioniste de hipnoză şi a grupurilor de interese aflate de partea lor a făcut ca formarea în tehnicile de hipnoză să fie larg accesibilă persoanelor din numeroase profesii. Societatea pentru Hipnoză Clinică şi Experimentală a fost înfiinţată încă din 1949. Milton Erickson avea să devină preşedintele fondator al Societăţii Americane de Hipnoză Clinică, înfiinţată în 1957. Conflictul între cele două organizaţii a dus la crearea, în 1958, a Societăţii Internaţionale de Hipnoză Clinică şi Experimentală, organizată pe baza diviziilor naţionale şi având membri din 30 de ţări.²⁷ În acelaşi an, hipnoza a fost recunoscută de Comisia de sănătate psihică a Asociaţiei Medicilor Americani, care a început să ofere practicienilor formare profesională. În 1968 a fost înfiinţată Societatea de Hipnoză Psihologică, Divizia 30, în cadrul Asociaţiei Psihologilor Americani.Mai recent, în 2007, a fost formată Societatea Britanică de Hipnoză Clinică şi Academică, încorporând Societatea Britanică de Hipnoză Medicală şi Stomatologică, înfiinţată în 1952, şi Societatea Britanică de Hipnoză Experimentală şi Clinică, înfiinţată în 1977.

Psihologii sănătăţii au adus contribuţii importante la valul de interes faţă de integrarea hipnozei în intervenţiile cognitiv-comportamentale axate pe diminuarea simptomelor. Între clinicienii şi cercetătorii (nemenţionaţi anterior în acest context) care au jucat un rol influent în această mişcare se numără David Patterson şi Mark Jenson de la Universitatea Washington, Guy Montgomery de la Spitalul Mount Sinai (New York), Peter Whorwell de la Spitalul Universitar South Manchester (Marea Britanie), D. Corydon Hammond de la Universitatea Utah, Joseph Green de la Universitatea de Stat Ohio (Lima), Cornelia Pinnell de la Universitatea Argosy, Donna Copeland de la Centrul Oncologic M.D. Anderson, Len Milling de la Universitatea Hartford, Nicholas Corvino de la Facultatea de psihologie profesională Massachusetts şi Elvira Lang de la Facultatea de medicină a Universităţii Harvard.

Revigorarea entuziastă a hipnozei ca instrument psihoterapeutic spre sfârşitul secolului al XX-lea datorează mult activităţii clinicienilor cu experienţă care au diseminat cunoştinţele despre hipnoză la nivelul unui public naţional şi internaţional vast. Între primii terapeuţi inspiraţi de Erickson s-au numărat Jay Haley, care a publicat studiile de caz ale lui Erickson ce ilustrau intervenţii scurte şi strategice, elaborate particularizat pentru fiecare pacient, şi Ernest Rossi, care a compilat şi analizat lucrările şi cazurile lui Erickson, scoţând la iveală abordarea acestuia. Tehnicile lui Erickson au fost promovate şi de către Jeffrey Zeig, prin înfiinţarea Fundaţiei Milton H. Erickson din Phoenix, Arizona, care a sponsorizat workshopuri şi conferinţe internaţionale pentru a promova contribuţiile lui Erickson în rândul specialiştilor în sănătate psihică. Pe lângă Zeig, alţi elevi ai lui Erickson sau terapeuţi ale căror lucrări clinice publicate au fost direct influenţate de el au fost practicienii independenţi Stephen Gilligan, Richard Bandler, Robert Dilts, John Grinder, Stephen Lankton, Michael Yapko şi William Matthews de la Universitatea Massachusetts.

Alţi clinicieni, dar şi cercetători care au studiat teme şi probleme relevante clinic au adus la rândul lor o contribuţie imensă la cunoaşterea ştiinţifică colectivă şi la creşterea interesului faţă de aplicaţiile terapeutice ale hipnozei. Între aceştia (nemenţionaţi anterior în acest context) se numără Herbert Spiegel de la Universitatea Columbia şi fiul lui, David Spiegel, de la Universitatea Stanford, Arreed şi Marianne Barabasz de la Universitatea de Stat Washington, Auke Tellegen de la Universitatea Minnesota, James Council de la Universitatea de Stat Dakota de Nord, Emily Orne, Martin Orne şi Peter Bloom de la Universitatea Pennsylvania, John şi Helen Watkins de la Universitatea Montana, Dierdre Barrett şi Daniel Brown de la Facultatea de medicină Harvard, Fred H. Frankel de la Spitalul Beth Israel şi Facultatea de medicină, Harvard Edward Frischholz de la Universitatea Loyola (Chicago), Lynne Hornyak (cabinet independent), Edmund Thomas Dowd de la Universitatea de Stat Kent, Stephen Kahn de la Facultatea de psihologie profesională Illinois, Claire Frederick de la Facultatea de medicină a Universităţii Tufts, Melvin Gravitz de la Universitatea George Mason, Don Gibbons (cabinet independent) şi William Morgan de la Universitatea Wisconsin.

Există şi pe scena internaţională cercetători şi clinicieni care au adus contribuţii importante, aplicative şi teoretice. Între aceştia (nemenţionaţi anterior în acest context) se numără Michael Heap de la Universitatea Sheffield, Brian Fellows de la Universitatea Portsmouth, Eva Banyai de la Universitatea Etvos Lorand din Budapesta, Daniel David de la Universitatea Babeş-Bolyai din România, Jerzy Siuta de la Universitatea Iagelonă din Polonia, Camillo Loriedo de la Universitatea din Roma, Antonio Capafons şi Salvador Amigo de la Universitatea din Valencia, Richard van Dyke de la Universitatea Liberă din Amsterdam, Walter Bongratz de la Universitatea Konstanz, Burkhard Peter de la Universitatea din München, Philip Spinhoven de la Universitatea din Leiden şi Etzel Cardeña de la Universitatea din Lund. Cardeña a predat anterior în Statele Unite şi a colaborat cu David Spiegel şi Steven Lynn, precum şi cu Stanley Krippner de la Institutul Saybrook, care împărtăşea interesul lui Cardeña faţă de înţelegerea hipnozei prin prisma studiilor transculturale.

Cercetările riguroase şi sistematice care s-au desfăşurat la sfârşitul secolului al XX-lea, evaluând inovaţiile teoretice şi clinice, au reprezentat un factor contribuitor important la utilizarea tot mai largă a hipnozei ca instrument psihoterapeutic în acea perioadă. În 1985, Theodore Barber a descris modurile în care administrarea sugestiilor în context hipnotic poate îmbunătăţi rezultatele terapiei. El a argumentat că hipnoza poate genera motivaţii şi aşteptări pozitive faţă de tratament care pot servi drept nişte profeţii autoîmplinite; că ea poate să sporească încrederea pacienţilor în terapeutul lor, profitând de convingerea pacienţilor că terapeuţii care folosesc hipnoza au instruire, abilităţi şi cunoştinţe superioare; şi, în sfârşit, că hipnoza îi oferă terapeutului calea de a-i vorbi pacientului în mod direct într-o manieră extrem de semnificativă, care nu este posibilă într-o conversaţie obişnuită. Evaluarea generală efectuată de Barber a fost confirmată zece ani mai târziu de o metaanaliză care a indicat că folosirea hipnozei ca procedură adjuvantă amplifică eficacitatea terapiei cognitiv-comportamentale.

Abordările cognitiv-comportamentale ale tratamentului psihoterapeutic al tulburărilor de anxietate sunt printre cele mai studiate.Cercetările par să sprijine afirmaţia că hipnoza poate completa eficient abordarea cognitiv-comportamentală. Un studiu desfăşurat în 1997 a evaluat folosirea inducţiei şi a sugestiilor hipnotice în tratarea anxietăţii faţă de vorbitul în public. Studiul a comparat tratamentul cognitiv-comportamental, ce presupunea restructurarea cognitivă şi expunerea “pe viu” la vorbitul în public, cu un tratament similar ce a înlocuit folosirea relaxării cu o inducţie hipnotică. Participanţii la studiu şi-au evaluat anxietatea după ce au susţinut un discurs pe nepregătite. Numai grupul care fusese tratat cu hipnoză a prezentat diferenţe faţă de grupul de control, care nu primise niciun tratament, în ce priveşte indicatorii comportamentali şi subiectivi de anxietate în timpul discursului. De asemenea, anxietatea celor din acest grup s-a disipat mai rapid decât la participanţii din celelalte grupuri.

Folosirea hipnozei în tratarea unei varietăţi de afecţiuni posttraumatice declanşate de o gamă largă de circumstanţe, între care războiul, molestarea sexuală, eşuarea anesteziei şi accidentele de transport, a început să fie documentată în rapoarte nesistematice încă de acum 200 ani. Mai recent, există dovezi empirice în sprijinul afirmaţiei că hipnoza poate fi o tehnică eficientă pentru tratarea tulburărilor de stres.³³ Cei care suferă de afecţiuni posttraumatice obţin scoruri mai mari la sugestibilitatea hipnotică decât alte populaţii de pacienţi cu afecţiuni psihice,³⁴ ceea ce le poate conferi un avantaj în ce priveşte beneficierea de pe urma procedurilor hipnotice.³⁵

Folosirea hipnozei conjugat cu psihoterapia în tratarea depresiei nu a fost cercetată pe larg. Exisă însă dovezi indirecte în favoarea potenţialului ei. Reacţia placebo pare să aibă un rol deosebit de puternic în reuşita tratării depresiei. O analiză a studiilor clinice publicate a arătat că indiferent de tipul antidepresivelor prescrise, substanţele placebo au avut 75% din efectul acestora. Există dovezi cum că supraestimarea puterii antidepresivelor şi subestimarea efectelor placebo în rapoartele de cercetare din industria farmaceutică înseamnă că acest procent s-ar putea dovedi mult mai mare. Întrucât afecţiunile ce reacţionează la tratamentul cu placebo par să reacţioneze şi la hipnoză, rezultă că hipnoza s-ar putea dovedi a fi o opţiune de tratament eficace pentru depresie.

Utilizarea constructivă a “efectului placebo” ridică o dilemă etică interesantă pentru terapeuţi. Irving Kirsch a arătat că, din moment ce instaurarea încrederii între psihoterapeut şi client este un factor important ce contribuie la rezultatul pozitiv al psihoterapiei, folosirea unei tehnici care este practic o înşelătorie este foarte problematică. Hipnoza rezolvă această dilemă într-o manieră elegantă: ea poate să profite de “efectul placebo” sporind aşteptările pacientului de a obţine rezultate pozitive, dar o poate face fără înşelătorie. Rezultă că încercarea de a modifica aşteptările în ce priveşte resimţirea simptomelor poate fi o tehnică utilă de a diminua resimţirea acestor simptome.

Există dovezi cum că hipnoza este utilă în medierea şi reducerea la minimum a “anticipării anxietăţii”, frica de a avea o reacţie fiziologică incomodă la stres. Pentru tratarea depresiei, spre exemplu, Michael Yapko a elaborat o aplicaţie sistematică a hipnozei, concepută anume pentru a augmenta aşteptările pozitive ale clienţilor. El a constatat că unii dintre clienţii săi deprimaţi au o concepţie rigidă despre viaţa lor şi presupun că circumstanţele negative nu pot fi modificate. El foloseşte sugestia hipnotică pentru a-şi ajuta clienţii să se aştepte că efectuarea schimbărilor va aduce beneficii în viitor.

Faptul că afecţiunile fizice susceptibile la tratamentul cu placebo ar putea să aibă o probabilitate mai mare de a fi influenţate de intervenţia hipnotică sugerează că investigaţia clinică asupra puterii aşteptărilor va rămâne în continuare un sector de cercetare constructiv. Succesele ample ale hipnozei în tratamentele din contexte medicale şi psihoterapeutice subliniază legătura între psihic şi corp şi între corp şi psihic.