— Dar aveţi ceva ciudaţi pe‑aici…

Femeia-căpitan nu umbla cu mănuşi în descrierea pacienţilor şi acest lucru îi plăcu doctorului Freire. În general, vizitatorii arborau o mină de circumstanţă. Pentru a‑şi ascunde mai bine frica sau boala. Anaïs se temea şi ea, dar modul ei de a reacţiona era atacul frontal.

Ajunseseră la Centrul de Documentare. O clădire din cărămidă, dominată de un coş care ar fi putut adăposti tot atât de bine sistemul de încălzire sau uneltele de grădinărit. Freire îşi căută cheile. Discuţia îl amuza. Descuie uşa. Strecură mâna înăuntru ca să aprindă lu­mina. Era plăcut să intre aici, duminica, împreună cu poliţista asta superbă. Ca un puşti care duce pe cineva în vizită în coliba din fundul grădinii.

— Aşteptaţi‑mă aici.

Se găseau în sala de lectură, mobilată cu pupitre şi sca­une în stil Jean Prouvé. Freire trecu în biblioteca propriu‑zisă: şiruri de rafturi care purtau un secol de lucrări de specia­litate, monografii, teze, reviste medicale. Mathias ştia de unde să scoată la iveală cărţile de care avea nevoie pentru demonstraţie.

Când reveni în sală, Anaïs se aşezase la un pupitru. Savură spectacolul: silueta de motociclist, piele şi jeanşi în contrast cu confortul maro‑auriu al camerei. Îşi trase un scaun şi se aşeză de partea cealaltă a pupitrului, cu documentaţia în faţă.

— Cred că Mischell, cel care pretinde că se numeşte aşa, este în plină fugă psihică.

Anaïs făcu ochii mari.

— Am crezut mai întâi că suferă de un sindrom amnezic re­trograd. O pierdere de memorie clasică, care atinge memoria personală. A doua zi după internare, amintirile au început să îi revină. Trecutul îi ieşea la lumină. În realitate se petrecea exact contrariul.

— Contrariul?

— Cowboy‑ul nostru nu îşi reamintea, ci inventa. Îşi crea o identitate nouă. Este ceea ce se numeşte „fugă psihică“ sau „fugă disociativă“. În jargonul psihiatrilor îi mai spunem sindromul „călătorului fără bagaje“. O patologie extrem de rară, cunoscută din secolul al XIX‑lea.

Pasagerul— Explicaţi-mi mai clar.

Freire deschise prima carte — scrisă în engleză — şi se opri la un capitol. Întoarse apoi cartea pentru ca Anaïs să poată citi. The Personality Labyrinth, de un anume McFeld, de la Universitatea Charlotte, din Carolina de Nord.

— Se întâmplă ca un om, sub presiunea unui stres puternic, să se îmbolnăvească şi să îşi piardă memoria. Mai târziu, când crede că îşi aminteşte, îşi inventează o nouă identitate, un trecut nou, pentru a scăpa de propria lui viaţă. E un fel de fugă, dar în interiorul său.

— Tipul e conştient de ceea ce face?

— Nu. Mischell, de exemplu, chiar crede că îşi aminteşte. În realitate este pe cale să îşi schimbe pielea.

Fragment din:

Anaïs frunzărea cartea, dar nu citea. Reflecta. Mathias o privea atent. Avea buzele strânse. Clipea des. O simţea: era familiarizată cu tulburările psihologice. Ridică brusc privirea şi Freire tresări.

— De când se studiază cazurile acestea?

— Primele fugi psihogene au fost descoperite în secolul al XIX‑lea în Statele Unite. În general, erau din cauza unor con­diţii de viaţă insuportabile: datorii, crize conjugale, coşmaruri. Fugarul se ducea până undeva şi nu se mai întorcea niciodată. Între timp, uita totul. Când îşi amintea, era un cu totul alt om.

— Pentru dumneavoastră, Mischell este un astfel de caz?

— Sunt convins.

— De ce?

— Mai întâi, amintirile lui sunt false. Verificaţi şi dumneavoastră. Mai mult, se simte că sunt fabricate… inconştient.

— Daţi‑mi un exemplu.

Mathias se ridică şi ocoli biroul din stejar masiv al şe­fei de secţie. Într‑un sertar găsi ceea ce căuta şi reveni, aşe­zându‑se în faţa lui Anaïs cu o cutie de Scrabble în mână.

— Necunoscutul nostru spune că se numeşte „Mischell“.

Scrise cu literele de plastic: MISCHELL.

— De multe ori un nume inventat de subconştient este o anagramă.

Amestecă literele şi scrise: SCHLEMIL.

— Ce înseamnă asta?

— N‑aţi auzit de Peter Schlemihl?

— Nu, îi răspunse ea pe un ton franc.

— Este eroul unui roman din secolul al XIX‑lea scris de Adelbert von Chamisso. Omul care şi‑a pierdut umbra. Am­nezicul nostru, când şi‑a creat noua identitate, şi‑a amintit de cartea aceasta…

— Are vreo legătură cu trecutul lui?

— Pierderea umbrei este poate pierderea identităţii lui. De când e aici, Mischell are acelaşi vis. Merge în soare printr‑un sat gol. Dintr‑odată o explozie albă şi fără zgomot are loc. Fuge, dar umbra lui rămâne lipită pe un perete.