De decenii, studiile privind longevitatea au asociat sănătatea şi viaţa relativ lipsită de stres și cu contactul regulat cu un mediu natural. În definitiv, e de bun simţ: să ieşi în natură te face să te simţi calm şi liniştit. Dar de ce?

Aşa cum s‑a demonstrat, există o ştiinţă legată de ceea ce face natura şi se numeşte ştiinţa fractalilor. Fractalii sunt modele stereotipe care se repetă la niveluri tot mai mari de amplificare, tipare recurente, „repetitive în mod neregulat“ extrem de des întâlnite în natură: norii, valurile oceanice, frunzele, florile şi fulgii de zăpadă. Fractalii se disting prin faptul că sunt organizaţi intern cu un gen de logică neclară (fuzzy) prin intermediul căreia se repetă, dar niciodată în moduri precis identice. În consecinţă, nu există doi fulgi de zăpadă identici şi poţi să te uiţi ore în şir la nori sau la copaci şi n‑ai să vezi niciodată acelaşi tipar de două ori.

Cercetările efectuate de Richard Taylor de la Universitatea din Oregon au arătat că lucrările de artă realizate prin „picurare“ de Jackson Pollock constau din modele fractale. De asemenea, bănuim că acelaşi lucru este valabil şi pentru anumite tipuri de muzică clasică modernă, cum ar fi compoziţiile lui Philip Glass sau ale estonianului Arvo Part. De altfel, efectul fractal familiar al repetiţiei şi transformării graduale a micilor „celule“ este caracteristica unei bune părţi din muzica lui Bach.

De asemenea, s‑au făcut numeroase cercetări privind impactul fractalilor asupra stării sufleteşti şi a funcţiei nervoase. De exemplu, studiile au demonstrat că actul observării patternurilor de fractali — fie cele care apar în natură, generate matematic sau găsite în expresii artistice — generează un tipar electroencefalografic (EEG) distinct la oameni, care include o producţie crescută de unde alfa în lobul frontal şi de unde beta în lobii parietali şi are un efect de calmare la nivel fiziologic măsurat prin intermediul conductivităţii pielii.

Un motiv pentru impactul psihologic şi emoţional al fractalilor ar putea fi faptul că şi creierul la rândul lui este organizat în tipare fractale, aşa cum a demonstrat de curând o echipă de cercetători de la Universitatea Cambridge. Oricare ar fi mecanismele exacte implicate, concluzia este: dacă te imersezi într‑un mediu de fractali — cum ar fi să faci plimbări printre copaci, iarbă, nori şi alte elemente ale naturii —, aceasta are un efect liniştitor, calmant asupra sistemului limbic şi este tonic pentru cortexul prefrontal. Iar acesta nu este un fenomen pur vizual: sunetele şi mirosurile naturii, cum ar fi ciripitul păsărilor şi combinaţia de miresme care te împresoară când pătrunzi într‑o zonă acoperită de vegetaţie, şi chiar să simţi pe pielea ta curenţii de aer fluctuanţi ai naturii — toate acestea sunt medii fractale care constituie un balsam pentru creier.

Fragment din Codul fericirii

de George Pratt, Peter Lambrou și John David Mann