Bună ziua, Emmanuel Carrère! Mulţumesc pentru că aţi acceptat să fiţi aici, pentru cititorii români!

Bună ziua! Sunt încântat!

Vom vorbi despre cea mai recentă carte semnată de dumneavoastră, carte tradusă din fericire şi în limba română, la editura Trei, Yoga. Cititorii români vă cunosc deja cărţile, am să citez doar două dintre ele, cărţi foarte apreciate în România: Limonov şi Împărăţia Cerurilor. Astăzi, însă, vom vorbi despre Yoga, o carte, spun eu, fascinantă. Cartea a apărut iniţial în franceză, anul trecut, în anul 2020, la editura P.O.L. M-am tot gândit înaintea acestui dialog, cum să numesc cartea dumneavoastră. Roman? Sau povestiri? Sau confesiune? Sau autobiografie? Şi până la urmă, mi-am zis că este un fel de conversaţie, un dialog între scriitorul Emmanuel Carrère şi om. Emmanuel Carrère, chiar aceasta este prima mea întrebare: Mă înşel sau nu?

Eu chiar sper să nu vă înşelaţi. Este de altfel ceea ce mă impresionează cel mai mult şi ceea ce corespunde cel mai mult cu ce am încercat să fac în carte. Chiar aceasta este ideea, a unui dialog cu cititorul, despre ceva ce, până la urmă, avem toţi în comun. În această carte este vorba despre o poveste individuală, povestea mea, dar poveştile tuturor sunt unice. Iar dacă asta poate să îl mişte puţin pe cititor, evocându-i lucruri despre propria sa viaţă, propriile experienţe, e perfect. Acesta este până la urmă scopul unei cărţi. E adevărat că apoi se pune întrebarea dacă această carte este un roman, dacă este o povestire. Dar este un pic din toate. Ştiţi? De obicei, sub titlu, este scris un subtitlu în care se menţionează “roman”. Eu nu pun niciodată subtitlu. Cărţile mele sunt cărţi şi atât.

În urmă cu 20 de ani, aţi făcut un pact literar cu dumneavoastră, de a scrie cărţi bazate pe realitate, şi, de altfel, în “YOGA”, scrieţi: “În ceea ce privește literatura, în fine, soiul de literatură pe care eu o fac, am o singură convingere: este locul unde nimeni nu minte”. Vi s-a tot reproşat că amestecaţi uneori realitatea şi ficţiunea, dar aşa cum spuneţi, uneori realitatea trebuie şlefuită. Pentru că nu întotdeauna realitatea este prea atrăgătoare. Trebuie ascunse unele lucruri…

Nu, cu asta nu sunt de acord. Nu sunt de acord cu ideea că trebuie să ascundem realitatea pentru că nu este atrăgătoare. Acesta este chiar un argument pentru a evoca lucrurile care nu sunt deloc atrăgătoare. Ceea ce spun este faptul că, uneori, nu putem spune totul, dintr-un motiv care ţine de domeniul montajului. Este ca atunci când realizaţi un film, aveţi kilometri de material brut, iar, pentru a face un film, trebuie să montaţi părţi din material. Poţi avea de exemplu două sau trei discuţii cu cineva, pe care să le comprimi într-o singură discuţie. Am să vă dau exemplul unei scriitoare pe care eu o admir mult, Svetlana Aleksievici, căreia i-a fost reproşat un lucru. Şi anume că a făcut multe interviuri, timp în care s-au spus unele lucruri la un moment dat şi apoi alte lucruri câteva luni mai târziu dar, în carte, apăreau spuse împreună, ca şi cum făceau parte din aceeaşi discuţie. Păi da! Svetlana Aleksievici nu avea cum să îi livreze cititorului kilometri întregi de înregistrări, ci a făcut o muncă uriaşă de montaj. Deci ceea ce revendic eu este ideea acestui procedeu al montajului, nicidecum nu-mi proprun să suprim lucruri pentru că nu sunt plăcute, agreabile. Sunt totuşi lucruri pe care le suprim tocmai pentru că nu sunt agreabile nu pentru mine, ci pentru ceilalţi.

Ca să nu-i răniţi pe alţii…

Exact! Dar aceasta este o regulă literară…adică nu putem scrie chiar orice despre oricine.

Totuşi, scrieţi foarte mult despre viaţa dumneavoastră, despre experienţele dumneavoastră de viaţă, care au fost destul de dure. Dar, să scrii despre propria realitate te poate face vulnerabil. Vă simţiţi mai vulnerabil acum, după ce aţi publicat Yoga? Vulnerabil în faţa publicului? Publicul oricum judecă tot timpul, orice ar fi.

Nu, nu mă simt mai vulnerabil…cred că… De fapt, vedeţi dumneavoastră? Într-o autobiografie, ca formă literară, există două tendinţe. Este acea tendinţă a autoglorificării, al cărei maestru este Chateaubriand. Şi apoi este acea tendinţă a autodenigrării, a autoflagelării. Avem mai mulţi maeştri aici, Michel Leiris etc. Dar mai este şi un caz special, cel al lui Jean-Jacques Rousseau, a cărui autodenigrare este o formă de autoglorificare. În fine, în orice caz, în ceea ce mă priveşte, am mai degrabă tendinţa de autodenigrare. Ceea ce nu mi se pare chiar normal, pentru că este o formă de a deforma realitatea, la fel de greşită ca autoglorificarea. Dar cred că, atunci când scrii despre tine lucruri nu foarte laudative, nu chiar onorabile, de care nu eşti foarte mândru, poate fi ca o uşurare pentru cel care te citeşte. Pentru că cititorul îşi spune că nu e singur, scriitorul e în aceeaşi situaţie. Deci pentru mine nu e o problemă. În plus, dacă vreţi, până la urmă, despre ce scriu eu în Yoga? Nu scriu despre fapte rele, scriu despre vulnerabilităţi psihice, scriu despre o depresie urâtă, nu am de ce să mă simt vinovat. Este dur, dar nu este greşit. Şi cred că se adresează multor alţi oameni care şi ei au trecut prin astfel de experienţe. Sau care au apropiaţi care au trecut prin aşa ceva. Nu, nu cred că mă face mai vulnerabil. Dimpotrivă.

Citind cartea, am simţit foarte mult autoironia dumneavoastră, iar asta e plăcut pentru cititor, mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut umorul folosit pentru a descrie experienţele dumneavoastră. Dar, aş vrea ca cititorii să ştie că Yoga are mai multe povestiri. O primă parte în care scrieţi despre Yoga şi despre experienţa trăită la Vipassana, un centru de meditaţie. Apoi, vă aruncaţi în infern, în faţa cititorului, atunci când scrieţi despre cele patru luni când aţi fost internat într-un spital, diagnosticat din păcate cu bipolaritate de tip 2. Dar mai sunt şi poveşti despre dragoste, poveşti despre ajutoare umanitare, poveşti despre emigranţii pe care i-aţi cunoscut, poveşti despre terorism. E ca un imens bloc de piatră. Şi vorbeaţi mai devreme despre montaj. V-a fost greu să asamblaţi toate aceste părţi atât de diferite între ele?

Da, dar toate aceste povestiri au ceva în comun: eu sunt protagonistul lor. Sunt lucruri care mi s-au întâmplat în aproximativ doi ani. Între meditaţia de la Vipassana şi finalul cărţii au fost doi ani jumate, de fapt, trei ani, o perioadă de criză personală. Dar eu nu scriu mereu cărţi autobiografice. În realitate, am scris doar două. Acesta şi Un roman rus. Ambele sunt martorii unor perioade de criză personală, când am avut dorinţa şi chiar nevoia de a relata lucrurile, mi s-a părut util să fac asta. Dar unii pot considera că bun, există această perioadă de criză care se întinde pe trei ani, doi ani jumate. Şi îşi spun: Şi ce ne pasă nouă de viaţa ta timp de doi ani jumate? Şi de ce să povesteşti toate astea în cărţi diferite, fără să fi găsit un motiv care să le aducă împreună într-o carte? Nu aş fi fost de acord tocmai pentru că experienţa umană, experienţa fiecăruia dintre noi, este alcătuită din lucruri care sunt absolut diferite. Suntem în acelaşi timp şi cel care face yoga, şi cel care are o depresie, şi cel care poate fi confruntat cu terorismul, şi cel care are o relaţie sau care suferă despărţiri. Toate sunt parte din viaţa noastră. Aşa că să pun toate aceste experienţe într-o singură carte a însemnat pentru mine că respect adevărul experienţelor de viaţă. Ce sens are să pui fiecare experienţă într-o cutie mică, într-o cutie pun yoga, într-o cutie pun depresia, într-o cutie pun finalul unei relaţii amoroase? Mie mi-a plăcut să le aduc împreună într-o carte, toate fac parte din realitatea unei vieţi.

Începeţi romanul prin a spune: “Am încercat să scriu o cărțulie subtilă și hazlie despre yoga”. Şi, din acest motiv, în luna ianuarie 2015, aţi mers la centrul Vipassana, un centru de meditaţie Yoga, unde se învaţă meditaţia prin tehnici foarte dure. Nu sunt permise telefoanele, nici ustensile de scris, nici nimic de citit, nu ai voie să vorbeşti cu ceilalţi, nici să-i priveşti pe ceilalţi. Este un fel de linişte absolută. Totuşi, când v-aţi dus acolo, scopul era să scrieţi o carte. E un pic contradictoriu.

Da, e un pic contradictoriu. Tocmai pentru că meditaţia constă şi în faptul de a se îndepărta de lucruri. În schimb, când scrieţi o carte, încercaţi să vi le apropiaţi cât mai mult, pentru a nu le uita, pentru a le păstra urmele. Sunt într-adevăr două linii opuse, dar cine a zis că viaţa însăşi nu este făcută din contradicţii?

Aţi ajuns acolo, dar…bun, ar trebui totuşi să explicăm ce este acest Vipassana în contextul Yoga. Eu, exact ca jurnalistul despre care scrieţi în carte, eram complet ignorantă în materie de Yoga. Când mă gândesc la Yoga, tot ce-mi vine în minte este postura Lotus, meditaţie, dar de fapt habar nu am ce este vorba cu adevărat.

După ce aţi citit cartea mea, ştiţi mai multe?

Da! Da, într-adevăr! Mă simt oarecum vinovată pentru că îi judecam pe alţii care mergeau la Yoga şi spuneam: Ce mai e şi prostia asta? Dar e clar că m-am înşelat. Şi v-aş ruga să ne explicaţi mai multe. Pentru că faceţi Yoga de 30 de ani. E vorba de mai mult decât a medita şi a sta în linişte într-o postură. Este o cultură pe care aţi adoptat-o de 30 de ani.

Dacă vreţi, Yoga este foarte mult practicată, cel puţin în ultimii 10-15 ani, ca un fel de gimnastică. Ceea ce e foarte bine, face foarte bine la sănătate, în plus, devii un pic mai calm, deci e un lucru foarte bun. Dar Yoga înseamnă totuşi mult mai mult. Face parte dintre disciplinele orientale care vizează ca, prin intermediul corpului, prin exerciţii ale corpului, să provoace schimbări la nivelul conştiinţei, o accelerare a conştiinţei, o mai bună cunoaştere a sinelui. Şi, în consecinţă, un raport diferit, mai bun, cu sinele şi cu lumea. Un scop destul de ambiţios, pentru că îşi propune să ne schimbe pe fiecare dintre noi. Bine, asta nu înseamnă că, dacă practici Yoga, o să te schimbi radical. Dar dacă te schimbă măcar un pic, e deja enorm. Este o expresie pe care o folosesc în carte, o expresie din limbajul militarilor, “profunzime strategică”. Profunzimea strategică este distanţa care există între frontiera unde te afli şi centrul ţării unde te retragi. Este vorba despre posibilitatea de retragere pe care o ai atunci când un inamic te atacă la frontieră. Dacă vreţi un exemplu, în cel de-Al Doilea Război Mondial, una dintre soluţiile care au dus la sfârşirea războiului a fost şi faptul că Germania – care este o ţară în enclavă – a avut foarte puţină profunzime strategică. Rusia, în fine, Uniunea Sovietică la acea vreme, avea foarte multă profunzime strategică. Şi până la urmă a fost un atu important pentru victoria ruşilor în luptele împotriva lui Napoleon, şi mai apoi împotriva lui Hitler. Aşa că această problemă a profunzimii strategice poate fi adaptată şi la viaţa noastră de zi cu zi. Ca şi cum în jurul nostru există o suprafaţă în permanent contact cu lumea din jur şi cu agresiunea ei, şi de fapt regăsim mai mult spaţiu în interiorul nostru, pentru a ne retrage, pentru a ne îndepărta de exterior. Este una dintre modalităţile prin care eu aş defini scopul practicării Yoga: să câştigi mai multă profunzime strategică.

Ceea ce-mi place mult este umorul din această primă parte a cărţii dumneavoastră. Am râs mult când am citit despre cum e să meditezi abţiguit, beat criţă. Recunoaşteţi apoi că e absurd, dar, până la urmă, cartea este versiunea dumneavoastră de ceea ce numim carte de dezvoltare personală. Dar, se întâmplă des, de altfel chiar spuneţi asta, ca persoanele care scriu aceste cărţi să aibă şi ele problemele lor personale. Aceşti scriitori nu sunt nici ei perfecţi.

Da! Asta e partea haioasă a acestor cărţi numite cărţi de dezvoltare personală.  Cei care le scriu ai senzaţia că ţi se adresează de la înălţimea seninătăţii lor şi a împlinirii personale. Aşa ceva nu e adevărat! Nu, nu e adevărat! Poate că printre ei sunt şi persoane împlinite, senine şi înţelepte. Dar sunt foarte puţini aşa. Cei mai mulţi dintre cei care scriu astfel de cărţi am senzaţia că uneori sunt mai nevrozaţi decât e normal. E adevărat, în carte, scriu cu ironie despre asta, dar este o ironie amicală. Pentru că e totuşi un efort. De fapt, în carte vorbesc şi despre eforturile pe care toţi le facem pentru a deveni un pic mai buni decât suntem. Şi facem aceste eforturi tocmai pentru că noi, oamenii, suntem imperfecţi, instabili, mereu întorşi pe dos, toţi suntem aşa. Cred că oamenii care de obicei par foarte siguri pe ei au şi ei aceleaşi probleme ca toţi ceilalţi.

Aţi spus la un moment dat şi am râs: Suntem oricum toţi într-un mare spanac!

Da! Aşa e. Asta e până la urmă condiţia umană. Toţi îi suntem supuşi. Poate că sunt unii care par mai siguri pe ei, dar eu cred că, în realitate, mint că sunt mai relaxaţi decât noi toţi.

Dacă tot aţi vorbit despre condiţia umană, mi-am amintit acum, de condiţia terestră despre care vorbiţi în Yoga, acea Samsara, cum este numită. Şi în acest context, vorbeaţi despre Bardö. Vă rog să ne vorbiţi despre Bardö, este foarte interesant, personal, nu ştiam nimic despre asta.

Este o carte extraordinară, una dintre cele mai importante cărţi spirituale, despre experienţele spirituale ale omenirii, Cartea tibetană morților. În tradiţiile din Tibet, când cineva murea, se considera că există o perioadă intermediară pe care acesta o petrece între momentul morţii şi ceea ce va deveni după reincarnarea sa. Iar această perioadă se numeşte Bardö. Această perioadă şi acest spaţiu intermediar sunt periculoase, tenebroase, cu piedici la tot pasul. Şi, de fapt, în Cartea tibetană morților, sunt scrise vorbe pe care apropiaţi ai celui care trage să moară sau preoţi le şoptesc la urechea muribundului, pentru a-l ghida şi pentru a-l ajuta să traverseze acest Bardö. Iar în cartea mea, evoc şi traversez astfel de spaţii numite Bardö. Este ca şi cum cartea ar fi un fel de Bardö, cu acţiunea situată între două momente. De la o perioadă echilibrată, armonioasă, pe care am trăit-o, până la urmă, toţi traversăm astfel de perioade în viaţă, nu trebuie să le negăm existenţa sau să le credem pure iluzii. Dar, de la acest moment până la un nou moment de echilibru, există şi perioade de haos, de confuzie, şi astfel traversăm acest “teritoriu” tenebros, periculos, care, în tradiţia tibetană, se numeşte Bardö. Şi nici măcar nu trebuie să fii tibetan, budist, pentru ca această metaforă să vă ghideze în viaţă.

La acel moment, când eraţi la centrul de meditaţie Vipassana, s-a întâmplat ceva anume. Un lucru interesant de analizat. Eraţi închis acolo, în centrul de meditaţie, rupt de orice, nu ştiaţi ce se întâmplă în societate, în lume. Dar aţi plecat de acolo, pentru că, la Paris, în ianuarie 2015, a fost Atacul de la Charlie Hebdo, unde, printre mulţi alţii, aţi pierdut şi un prieten, economistul Bernard Maris. Şi aţi părăsit Vipassana pentru a rosti un discurs la înmormântarea acestuia. Aţi fi putut refuza să plecaţi. Exact ca ayurvedicii despre care scrieţi în carte şi care îşi vedeau de meditaţia lor, în timp ce un tsunami distrugea întreaga insulă.

Da, este destul de tulburător. Pot spune că, de la Vipassana, m-au extras la propriu. Tocmai pentru că exista o urgenţă. Partenera lui Bernard mi-a spus că lui i-ar fi plăcut să ţin un discurs la înmormântarea sa. Dar după, mi-am dat seama, cu un fel de perplexitate, că noi, cele 100 de persoane care eram la Vipassana eram singurii oameni din Franţa care habar nu aveau ce tocmai se întâmplase (Atacul de la Charlie Hebdo – n.red.). Pe de o parte, dacă suntem raţionali, vom realiza că nu puteam preveni asta. Nu este ca şi cum conştientizam că s-a întâmplat Atacul, Franţa trecea prin ce trecea şi noi opream orice meditaţie. Asta nu ar fi schimbat cu nimic situaţia. Şi totuşi, nu ai cum să nu ai sentimentul că Vipassana chiar e ceva complet rupt de lume, axat pe sine, un pic egoist. În timp ce Yoga tinde exact contrariul: să vă deschidă către lume, nu să vă închidă într-o bulă. Aşa că mă consumam, îmi puneam tot felul de întrebări, dacă nu plecam, oricum nu ar fi schimbat realitatea. Dar nici nu mă simţeam foarte confortabil având acest gând. Şi încă mai am acest sentiment de perplexitate, nu doar în ceea ce priveşte Yoga. Ci în privinţa oamenilor care o practică.

Şi, după această perioadă, când v-aţi spus că sunteţi mai bine, vine o perioadă de coşmar. Când v-aţi trezit azvârlit în infern şi gândeaţi la acel moment, precum Van Gogh că această tristeţe va dăinui pentru totdeauna, că nu se va termina niciodată. Pentru că aţi fost diagnosticat cu depresie melancolică – şi nu e nimic romantic aici în termenul melancolic -, e ceva grav, şi cu bipolaritate de tip 2. Scrieţi despre electroşurile administrate, despre litiu şi ketamină. Şi perioada asta v-a schimbat mult ca om.

Bun. În comparaţie cu suferinţele altora despre care scriu, de exemplu suferinţele emigranţilor, suferinţele mele sunt probabil derizorii. Asta nu înseamnă că o depresie precum depresia melancolică nu este ceva cât se poate de îngrozitor. Aproape că nu pot descrie halul de tristeţe pe care o resimţi. Dar am încercat s-o descriu, aşa cum am putut, de vreme ce trecusem prin această experienţă, ştiind că şi alţii trec prin aşa ceva. Cred totuşi că descrierea mea este sub realitatea pe care am trăit-o. Pentru că nu ştiu dacă există cuvinte care să descrie exact experienţa asta. Este un fel de abis, de hău, de puţ fără fund în care te adânceşti. Iar eu descriu asta cu simple cuvinte, dar în realitate nici acum nu mai ştiu ce şi cum a fost. Nici măcar nu-mi mai pot imagina situaţia.

Este tulburător pentru cititor…

Da, am încercat să descriu. Au scris şi alţii despre asta. Este o carte foarte bună scrisă de William Styron şi care se numeşte Face aux ténèbres (în ediţie românească, Beznă vizibilă – n.red.). Deci au scris şi alţii, dar este foarte greu de descris. Dar, de vreme ce am trecut prin această experienţă, am încercat…Bun, treci printr-o astfel de depresie, dar mai sunt şi cazuri când oamenii ajung să se sinucidă, dar dacă nu faci asta, ieşi cu bine din depresie. Iar viaţa îşi reia cursul, ajungi să devii din nou, în mod rezonabil, un om fericit. Dar mi-am dorit să încerc să păstrez, pentru mine şi pentru alţii, urmele acestui episod din viaţa mea.

Sper că îmi amintesc bine, este în cartea dumneavoastră un psihanalist care v-a spus la un moment dat: Uneori, în viaţă, soluţia este să te sinucizi. Dacă nu, poţi continua să trăieşti! Mi s-a părut genială scena…

Este o frază extraordinară! E o frază de maestru Zen. Eu îi spuneam tipului psihoterapeut că vreau să mă sinucid, iar el răspunde ceva ce un psihoterapeut nu ar face niciodată. S-a uitat calm la mine şi mi-a spus: Da, poate că e soluţia potrivită. În momentul în care ţi se spune aşa ceva, în cap la tine are loc un fel de scurt circuit. Şi după ce te-a blocat spunându-ţi asta, îţi zice: Dacă nu, puteţi trăi şi gata. Adică să trăieşti cu toate mizeriile din capul tău, pentru că asta e, toţi trecem prin asta. Descurcaţi-vă cu ce aveţi! Şi dacă nu vă place, asta e. Dacă meniul de la restaurant nu vă place, n-aveţi decât să plecaţi de acolo.

Mă gândeam acum la băieţelul din cartea dumneavoastră care îi scrie bunicii, cred, şi îi spune: Continui să nu mor. Sunt vorbe care îţi dau curajul de a continua să trăieşti.

Da, şi asta este o frază minunată. Este o frază dintr-o colecţie de scrisori ale oamenilor care au fost în Gulag, în anii 30, în timpul prigoanelor din vremea lui Stalin. Iar acest băieţel de 12-13 ani care nu era în Gulag, dar care fusese despărţit de familia sa, trăia o viaţă mai mult pe drumuri. Şi la un moment dat îi scrie bunicii sale, singura din familie pe care o mai avea şi pe care o iubea enorm: N-am murit nici de data asta. Continui să nu mor. De altfel, era să-mi intitulez cartea Yoga chiar aşa. (Continui să nu mor – n.red.)

Până la urmă, ce credeţi că v-a salvat? Electroşocurile? Dragostea?

Nu ştiu…când ieşi dintr-o astfel de experienţă, nu prea ştii ce te-a salvat. E un amestec, un amestec de tehnici din psihiatrie, medicamente şi apoi vine un moment… Dar trebuie ca un lucru să meargă mai bine pentru ca o întâlnire amoroasă să redevină posibilă. Nu ştiu…În fine, electroşocurile sunt ceva destul de dur. Dar îmi spun uneori că e posibil ca ele să mă fi ajutat să-mi revin. Dar în realitate nu ai cum să ştii. Iar asta este general valabil în viaţă: nu ştii niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă alegeai altă cale.

Mă gândesc la dragoste. Scrieţi în carte că puteţi fi minunat cu o femeie, dar în acea perioadă, vă era imposibil să iubiţi. Eraţi prizonier în propria minte, în propriile emoţii. Şi totuşi, există în carte un pasaj, cred că este într-unul dintre capitolele mai lungi, cel despre vritti.

Vritti sunt de fapt toate aceste gânduri care te agită, gânduri pe care le avem permanent. Iar Yoga îşi propune tocmai să calmeze aceste vritti.

Pentru a ajunge la Iluminare în final… Vorbeam despre acest paragraf. M-a şocat un pic, nu foarte mult, pentru că atunci când un scriitor mare scrie o scenă cu un pic de sex…

Nu e chiar un pic…

Nu, nu e asta, ci faptul că scena ar putea ieşi foarte prost…înţelegeţi? O astfel de scenă trebuie scrisă bine. Dumneavoastră aţi scris minunat, pentru că e vorba despre dragostea tantrică, yoga tantrică. Nu cred că mulţi ştiu ce este… Nu voi citi tot pasajul, dar, la final, vedeţi o lumină. A fost adevărată? Chiar aşa s-a întâmplat?

Da…într-un astfel de moment sexual, erotic, de dragoste, de o intensitate extremă, mi s-a întâmplat ca, la un moment dat, să am sentimentul că întrezăresc o fel de lumină. Sună ciudat când o spun, dar da, asta s-a întâmplat. Şi se pare că partenera mea, femeia pe care o iubeam, a văzut acelaşi lucru în acelaşi timp cu mine. Şi am fost amândoi foarte surprinşi. Nu e chiar genul meu de…O spun altfel: dacă era vorba de un roman, n-aş fi scris aşa ceva, pentru că nu mi-aş fi putut imagina asta şi mi s-ar fi părut kitsch. Dar ce să spun? Asta mi s-a întâmplat. Şi ajungi să povesteşti ce ai trăit şi asta e dacă pare un pic kitsch.

Este o scenă puternică… Bun, dacă dragostea poate câteodată să salveze un om care are o depresie puternică, pe dumneavoastră se pare că muzica v-a ajutat. Şi vorbesc despre cea de-a treia parte a cărţii Yoga. Sunteţi într-o insulă din Grecia, unde întâlniţi mulţi oameni interesanţi, emigranţi afgani, dar şi pe Erica. Alături de ea trăiţi o scenă splendidă, pe muzica lui Chopin. M-am uitat la clip de vreo 10 ori, după ce am citit capitolul. Chiar îi spuneţi cititorului: Acum, sigur căutaţi piesa pe net.

Dar spuneţi-le spectatorilor titlul! Este un clip cu marea pianistă Martha Argerich care, la momentul înregistrării, era foarte tânără. Şi aceasta interpretează o piesă de Chopin, celebra Poloneză Eroica, de altfel, nu este preferata mea de la Chopin. Şi nu doar că interpretarea ei este magnifică, dar există în clip un moment, un zâmbet pe care îl are şi care te face pur şi simplu să crezi în paradis. O stare asemănătoare cu aceea pe care mi-a dat-o lumina din scena de dragoste. Dacă vreţi, în această carte, sunt multe poveşti care ţin de perioade tenebroase, dar există şi astfel de momente încărcate de lumină, de bucurie, de extaz chiar, care sunt celălalt chip al existenţei noastre ca oameni.

Scrieţi: “Vreme de cinci secunde, am întrezărit paradisul”. Promisiunea unui paradis vă face bine? La un moment dat, chiar credeaţi în existenţa acestui paradis, în accepţiune creştină.

Da, asta este altceva…

Eraţi atins de graţia divină, cum spuneaţi atunci…

Da, dar acum nu mă mai simt creştin în sensul pe care l-am descris în acea carte (“Împărăţia Cerurilor” – n.red.). Atunci chiar voiam să fiu creştin, dogmatic, cineva care chiar credea cu adevărat. În schimb, în prezent, nu mă mai consider un om credincios, deşi am rămas foarte marcat de lectura Evangheliilor. De fapt, cred că nu e nevoie să fii credincios pentru ca lectura Evangheliilor să nu îţi arate o cale, un fel de busolă în viaţă. Nu e nevoie să crezi în Dumnezeu pentru a înţelege vorbele lui Isus. Nu ştiu exact ce înseamnă “a crede în Dumnezeu”. Dar unele vorbe ale lui Isus mi se par unele dintre cele mai strălucite care au fost vreodată rostite. Şi aceste vorbe ne pot ghida şi fără a fi credincios.

În această insulă din Grecia, aţi meditat mult la viaţa dumneavoastră. Şi, aşa cred eu, acolo aţi găsit în sfârşit oameni pe care să îi ajutaţi. Tocmai pentru că spuneaţi mereu că aţi vrea să fiţi un om bun, să le faceţi bine oamenilor. Cum a fost această experienţă a dumneavoastră? Să faceţi bine, să fiţi generos. Yoga este şi despre asta: despre a învăţa să fii generos, să îi vezi şi pe ceilalţi, nu doar pe tine însuţi.

Nu trebuie să exagerez, nu a fost o generozitate excesivă din partea mea. Ce am făcut a fost să susţin, timp de câteva săptămâni, ateliere de scriere creativă pentru tineri emigranţi. Asta nu mă transformă în Maica Tereza. Ce s-a întâmplat de fapt a fost că…dar, vedeţi dumneavoastră? Cred că am făcut-o mai mult pentru mine decât pentru ei. Asta e deranjant. Dar experienţa m-a ajutat să mă îndepărtez măcar puţin de propriile mele nefericiri şi să-mi îndrept atenţia spre ceilalţi. Dar cât bine le-am făcut? Până la urmă, le-am dăruit puţin, nu trebuie să-mi fac mari iluzii în privinţa asta. Dar, în pofida a orice, sper totuşi că …Ştiţi? În carte am scris câteva dintre poveştile acestor oameni. Şi sper ca măcar acele poveşti să ajute puţin. Pentru că poveştile nu sunt scrise aşa cum ar face-o un jurnalist, ci am intrat un pic mai mult în profunzimea poveştilor. Bine, şi asta tot jurnalism se numeşte. Dar există un timp specific, cel specific literaturii, care îţi permite să intri mai mult în profunzimea poveştilor. De altfel, felul meu de a scrie are mult de-a face cu jurnalismul, cu reportajul etc. Chiar şi cartea autobiografică de faţă, Yoga, este tot un fel de reportaj despre doi ani jumate din viaţa mea. Pentru mine, reportajul este o formă literară foarte importantă.

Vă mărturisesc că nu voiam să se termine cartea. Voiam ca poveştile să meargă mai departe. Şi la un moment, spre sfârşitul cărţii, m-am întrebat: Oare care va fi finalul? Ce o să ne spună la final? Şi asta pentru că, dacă e vorba despre ficţiune, personajul încetează să mai existe după ce ai terminat cartea. Dar dacă personajul este real?

Finalul de fapt este un fel de popas, cartea se opreşte acolo, dar ar putea continua.

Deci credeţi că perioada aceasta despre care scrieţi în carte ar putea reveni într-o zi? Sau vă păstraţi speranţa şi vă simţiţi cumva eliberat? Sunteţi mai optimist şi liniştit datorită practicării Yoga?

De fapt, eşti conştient de faptul că eşti pe un teren destul de fragil din punct de vedere psihic. Deci astfel de lucruri pot reveni. Chiar dacă ştiu că aceste lucruri pot fi atenuate de medicamente, în special această problemă, bipolaritatea. Dar, în fine, riscul să cad din nou într-un soi de prăpastie psihică există încă. Însă, vedeţi dumneavoastră, cartea se termină într-un moment de promisiune a unei noi iubiri. Cartea ar putea continua, povestind despre viaţa mea. Dar acum nu o să-mi povestesc viaţa la nesfârşit. Am făcut-o prima dată, a doua oară, poate va fi şi o a treia dată.

Această perioadă de izolare prin care am trecut toţi v-a schimbat în vreun fel? V-a făcut să vă gândiţi la experienţele dumneavoastră de viaţă? V-a marcat această “linişte” prin care am trecut toţi?

E ciudat. Pentru că eu, ca scriitor, care prin natura profesiei, caut să dau sens vieţii prin scris, să dau formă literară experienţelor de viaţă, m-am trezit şi eu ca toată lumea confruntat cu o poveste enormă şi inedită. Şi habar nu am cum s-o înţeleg. Am trăit şi eu izolarea ca toată lumea, pe de o parte m-a îngrijorat. Dar, în timpul primei perioade de izolare, în Franţa, mi-a plăcut la nebunie. E la fel de adevărat că trăiam în nişte condiţii bune, într-un apartament frumos, am fost cât de cât privilegiat. Dar pentru moment, nu ştiu ce ar trebui să fac. Evident că mă întreb, ca scriitor, ce va ieşi din experienţa asta. Ce carte? Ce film? Nu ştiu…Dar e interesant ca temă, da…

Îi urmăreaţi de la fereastră pe cei care treceau pe stradă, pe oamenii care vorbeau de unii singuri…

Adevărat. Dar…deocamdată mă ocup de alt proiect. Dar la un moment dat experienţa izolării va ieşi cumva la lumină, într-o formă sau alta.

Mulţumesc, domnule Carrère! Sunt fascinată!

Mulţumesc şi eu pentru întrebările prietenoase!

Sunt sigură că cititorii români vor aprecia mult această carte. Oricum, v-am spus, cartea aceasta îţi face puţină lumină în minte. Mai ales despre Yoga. Personal ignoram complet despre ce este vorba…Mulţumesc din nou! Şi sper să veniţi în România, la un moment dat.