Interviu realizat de Liviu Szoke

Liviu Szoke: Bună ziua, astăzi vă prezentăm un interviu cu S.J. Watson, autorul romanelor Înainte să adorm, Second Life și Ultimul cadru, traduse în limba română de Editura Trei. Prima mea întrebare este de unde a pornit povestea din Înainte să adorm; cât timp a durat să o scrii?

S. J. Watson: Înainte să adorm… ideea a venit de la un necrolog pe care l-am citit. Era despre un tip care murise în America, iar necrologul spunea că murise la 86 de ani, dar în cea mai mare parte a vieții fusese cunoscut drept pacientul HM. Numele lui era Henry Molaison, dar i se spusese pacientul HM. Motivul era că, în adolescență și în tinerețe fusese diagnosticat cu o epilepsie foarte severă. Avea crize foarte frecvente și erau foarte, foarte grave, ceea ce însemna că nu putea duce sub nicio formă o viață normală, nu putea să aibă un serviciu, nu putea avea nici măcar relații de prietenie. Ceea ce devenea, evident, foarte istovitor și reprezenta un mare handicap. Fuseseră încercate o grămadă de tratamente și altele. Și ultima încercare fusese o o procedură chirurgicală experimentală. Așa că suferise o operație în care îi fusese înlăturată o parte din creier. Și a fost extirpată, evident, partea din creier despre care se credea că e responsabilă pentru epilepsie. Însă ceea ce nu-și dăduse nimeni seama e că era și partea responsabilă pentru stocarea memoriei pe termen lung. Iar necrologul descria cum, când s-a trezit, își pierduse majoritatea amintirilor acumulate până atunci și nu putea reține nici amintiri noi.
Mai târziu, m-am documentat și am aflat că putea să-și aducă aminte ce se întâmpla preț de câteva minute, iar apoi amintirile dispăreau. Am citit necrologul și m-a izbit, în primul rând, că a făcut operația undeva pe la vârsta de 20 și ceva de ani și a murit la 86 de ani. Iar eu m-am gândit că, dacă nu-și forma amintiri noi, probabil că spre sfârșitul vieții se trezea și se aștepta să vadă în oglindă o persoană de vreo 20 de ani.
În loc de asta, trebuie să fi văzut un bărbat mai bătrân. Ceea ce m-a pus pe gânduri. În primul rând, cât de înspăimântător trebuie să fi fost, dar și cât de importantă e memoria pentru modul în care înțelegem cine suntem și cum ajungem într-o anumită situație, în istoria vieții noastre. Bănuiesc că toți avem o oarecare înțelegere a autobiografiei noastre, părțile bune, părțile rele, alegerile pe care le-am făcut, lucrurile care ni s-au întâmplat. Mi s-a părut că trebuie să fie înspăimântător să pierzi toate astea. Așa că atunci când am citit necrologul, am avut imaginea mentală a unei femei care se uită oglindă așteptându-se să vadă o adolescentă sau o tânără și, în loc de asta, vede pe cineva la vreo 40 de ani. Și asta a devenit baza cărții, a fost prima scenă de la începutul cărții.
Și deși n-a fost primul lucru pe care l-am scris, în ce privește cât a durat să scriu… Cred că am citit necrologul probabil prin ianuarie, în 2009 trebuie să fi fost, și am început să scriu cartea prin februarie, cred. Am terminat prima versiune în august. Deci a fost destul de rapid. Deși probabil că a mai durat după aceea vreo 6-7 luni, ba nu, un pic mai mult, poate 8-9 luni, până a fost terminată. Am lucrat destul de mult la a doua variantă, pentru că este o carte destul de complexă. Dar oricum, una peste alta, probabil că a durat vreo 14 luni s-o scriu. Iar acum, după cele două, de fapt trei cărți pe care le-am scris ulterior, îmi dau seama că a fost rapid pentru mine.

LIVIU SZOKE: De ce crezi că romanul tău de debut a atras așa de mult atenția și a avut atâta succes? Datorită poveștii inedite? Pentru că este o poveste palpitantă? Sau a contribuit și publicitatea?

S. J. WATSON: A, cred că sunt mai multe. Când am scris-o, nu m-am gândit neapărat la genul pe care-l scriu, așa că n-am scris cartea ca pe un thriller psihologic. În special atunci nu acordam prea multă atenție genului literar când citeam. Și încă am lecturi foarte variate, nu citesc un gen anume. Însă când am ajuns să scriu Înainte să adorm, mi-a venit ideea, mi-au venit în cap personajele și mai puțin întorsătura asta sau cealaltă. Mi-a venit ideea adevărului din centrul cărții, dar eu nu scriam nimic la modul “așa scrii un thriller psihologic”. Și cred că din acest motiv am abordat cartea dintr-un unghi puțin diferit decât majoritatea romanelor crime din perioada aceea. Nu zic că am inventat ceva nou. Dar cred că… nu are un cadavru de la bun început, nu e o carte polițistă, nu atinge o mulțime de puncte pe care le-ar fi atins atunci un thriller psihologic. Și cred că din punctul ăsta de vedere a fost puțin neobișnuită. Cred că a avut un pic de temă universală într-un fel. Cred că mulți au citit-o poate și nu s-au gândit la memorie chiar în modul acesta.
Și mai ales pentru că e scrisă la persoana întâi, cred că a creat un fel de legătură cu cititorii, dacă pot să zic așa. Cred că oamenii au citit cartea și s-au gândit puțin diferit la ei sau la memoria lor, sau la cât de importante sunt amintirile pentru ei. Și cred că și din cauza genului de concept, a conceptului vandabil. Nu-mi prea place expresia “idee vandabilă”, dar se folosește, așa că o s-o folosim și noi. Cred că a fost una dintre situațiile acelea când intri într-o librărie și poți să spui “vreau neapărat cartea aia; nu-mi aduc aminte de cine e sau cum se cheamă, dar e cea despre memorie”. Și odată ce a avut o anumită acoperire în presă și tot ce-a mai fost în spatele ei, lumea înțelegea despre ce carte e vorba. Și nu știu cum a arătat coperta în România, dar în Marea Britanie pe copertă a fost un ochi, ceea ce e destul de neobișnuit, pentru că puteau să spună “știi, e cartea aia cu ochiul”, așa că și asta a fost de ajutor. Deci cred că au fost multe lucruri care s-au adunat la un loc. Unul dintre ele a fost publicitatea, dar de fapt n-a contat chiar așa de mult. Adică, sună ciudat, dar n-a fost chiar așa de mult marketing. N-au existat postere mari, a fost mai mult informație transmisă din om în om — s-a vorbit destul de mult despre carte încă de la început, chiar dinainte să fie publicată. Deci cred că a fost o combinație.
Însă evident aș vrea să cred că, până la urmă, a fost o carte bună, că oamenilor le-a făcut plăcere s-o citească și au vrut să le-o recomande și prietenilor. Cred că mare parte a fost informația transmisă din om în om, la cluburile de lectură și printre prieteni, cine a citit cartea a spus “E bună, ar trebui s-o citești”. Da, sper că așa a fost.

LIVIU SZOKE: Cred că am cumpărat cartea de mult, în 2011, cred, în Anglia, dintr-un talcioc.

S. J. WATSON: Da, da.

LIVIU SZOKE: Și mi-a atras atenția coperta deosebită. Nici nu fusese încă publicată în România, cred.

S. J. WATSON: Da, a fost o copertă frapantă. Nu era prima carte care să aibă un ochi pe copertă. Dar cred că era făcut într-un mod anume și cred că pur și simplu nu puteai să n-o vezi. Și mai cred că, așa cum face și cartea, te duce puțin spre genul thrillerului psihologic. Dar nu sublinia că “ăsta e un thriller psihologic” sau “e un roman crime”. Cred că lumea care o alegea nu era foarte sigură la ce să se aștepte, ceea ce cred că a fost de ajutor.

LIVIU SZOKE: Cred că și inițialele au fost puțin de ajutor. S.J., în loc de numele complet.

S. J. WATSON: Da, a fost și asta în parte, pentru că, atunci când am trimis manuscrisul, eram foarte conștient că eram un bărbat care scria din punctul de vedere al unei femei, folosind persoana întâi. Așa că m-am gândit că, dacă n-am nimerit-o, toată cartea se prăbușește. Adică dacă omul o citește și zice “Păi, e clar un bărbat, pentru că femeile nu gândesc așa”, atunci cade toată cartea. Așa că atunci când am trimis-o la editori, am decis împreună cu agentul să folosim inițialele, ca să vedem dacă-și dă cineva seama. N-a fost genul de încercare deliberată de a induce pe cineva în eroare sau de-a ascunde ceva. Dar am fost foarte mulțumit când a venit lumea la agentul meu să întrebe “Cum e autoarea?” și “A mai scris și altceva înainte?”, și “Cum ai cunoscut-o?”, iar pentru mine a fost foarte reconfortant că lumea a citit cartea și nu și-a pus imediat problema că autorul e un bărbat.

LIVIU SZOKE: Următoarea întrebare e un pic mai lungă, dar sper că poți răspunde. După părerea mea, Înainte să adorm a pus capăt erei Codului lui Da Vinci și a reprezentat începutul unei noi epoci a thrillerului (ca Fata dispărută, Fata din tren sau romane mai recente, cum sunt Pacienta tăcută, Prin ochii ei sau Femeia de la fereastră): personaje întunecate și complexe, cu multe secrete, și finaluri cu răsturnări de situație, care schimbă tot ce știi până în momentul acela și te fac să reconsideri toate informațiile și ideile pe care credeai că le-ai înțeles. Greșesc? Ce crezi despre această idee?

S. J. WATSON: Nu știu dacă aș zice că greșești, nu. Adică nu m-am așezat și mi-am propus să fac ceva. Dar privind în urmă, au trecut deja 10 ani… se poate spune că a adus o nouă eră a ceea ce ar putea fi numit “thriller domestic”. Thrillere care au avut tendința să fie plasate în casă, cu probabil ceva mai multă atenție asupra personajelor feminine decât înainte. Deci da, adică eu cred că este, și sunt incredibil de flatat că… nu că am ceva împotriva genului Codul lui Da Vinci, genului ăstuia de cărți, Bărbați care urăsc femeile și altele. Dar da, sunt rigide, ocupă zone ușor diferite poate, nefiind probabil în zona domestică, poate că e mai bine spus. Și cred că oamenii apreciază aceste cărți, cele pe care le-ai menționat, Fata dispărută, Fata din tren, evident le plac. Au avut un succes incredibil și au devenit filme foarte bune. Dar cred că e din cauză că există ceva cu care te poți identifica în ele; poate că mulți cititori și spectatori se pot identifica ușor cu personajele, dar nu se pot identifica probabil la fel cu personajele din Codul lui Da Vinci și celelalte. Deci da, cred că e corect. N-o să te contrazic. Sunt foarte încântat.

LIVIU SZOKE: Dar măcar ai avut de la început intenția asta, să schimbi genul sau să vii cu ceva nou?

S. J. WATSON: Nu, adică nu cred că poți să te așezi să scrii cu această intenție. Era și debutul meu, așa că voiam doar să scriu o carte. Marele meu vis era să fie publicată. Și nu era ceva sigur, era departe de a fi sigur. Există o mulțime de cărți foarte bune care au fost scrise și n-au fost niciodată publicate și există o mulțime de cărți groaznice care sunt publicate. Dar marele meu vis nu era să schimb ceva. Nu era să intru într-o nouă eră a literaturii crime. Era doar să scriu o poveste foarte bună. Însă cred că în parte pentru că… cred că sunt așa de hotărât să încerc să fac ceva diferit. Cred că motivul, când am citit necrologul despre care vorbeam la început și când am aflat povestea lui Henry Molaison, motivul pentru care cred că mi-a atras atenția — sunt mai multe motive pentru care atrage atenția oamenilor — a fost că am văzut o ocazie să scriu o carte despre cineva care n-are memorie, dar din punctul lui de vedere. Deci să fiu în interiorul personajului, să scriu la persoana întâi — ceva ce nu cred că mi se mai întâmplase până atunci chiar așa. Cred că mi s-a părut că “a, e ceva ce nu s-a mai făcut până acum sau cel puțin nu știu eu să se fi făcut”. Așa că poate încercam să fac ceva nou, sau ceva puțin diferit. Însă cred că pentru că nu veneam din interiorul genului, din punctul de vedere al cuiva care a fost cufundat în el ani de zile și a citit toate thrillerele psihologice care s-au scris în ultimii 25 de ani. Pentru că n-am făcut așa. Cred că am adus în carte niște elemente diferite, care poate că au făcut-o ușor diferită sau ușor inedită. Deci da, n-a fost ceva deliberat. Dar asta a fost, presupun. N-a fost ceva intenționat, a fost mai degrabă vorba că voiam să scriu o carte pe care n-o citisem. Da, voiam să fac ceva diferit.

LIVIU SZOKE: Și ai făcut.

S. J. WATSON: Mulțumesc.

LIVIU SZOKE: După Înainte să adorm, a urmat Second Life. Ce te-a inspirat să scrii despre poveștile Juliei și a surorii ei și care a fost sursa de inspirație pentru cel mai recent roman, Ultimul cadru?

S. J. WATSON: Da, Second Life s-a conturat ceva mai treptat. Voiam să scriu despre… repet, sunt destul de obsedat de identitate. Cred că toate cărțile mele au ceva despre identitate și despre modul în care înțelegem noi cine suntem. Și cred că am fost foarte frapat de felul în care această înțelegere se poate schimba în funcție de situația în care ne aflăm. Cred că nu e o coincidență că a apărut Second Life. Ideea mi-a venit, evident, după Înainte să adorm, adică după succesul primei cărți, care a fost foarte rapid și neașteptat; m-am trezit că personalitatea mea se diviza, dacă se poate spune așa. Nu, nu, evident că nu literal, dar mi-am dat seama că era o parte din mine care era Steve cel de-acasă, care-și pregătește cina, se uită la televizor și care se spală, se vede cu prietenii și alte lucruri normale. Dar mai era și S.J. Watson, care apărea în turnee de promovare a cărții, pe vremea când mai aveam voie să mergem la așa ceva, și dădea interviuri și vorbea despre mine. Și mi se părea, mai ales atunci, mai puțin acum, foarte neplăcut. Eram o persoană destul de timidă, cum cred că sunt mulți scriitori. Și așa mi-am dat seama că ajunsesem aproape să cred că S.J. Watson era o personalitate separată de Steve. Și cred că în parte din cauza asta eram interesat să văd dacă acest lucru este sau nu unic pentru cineva care a scris un roman sau a avut succes. În privința asta, cred că toți o facem, mai mult sau mai puțin, suntem oameni puțin diferiți, în funcție de situația în care ne aflăm — s-ar putea să fim ușor diferiți la serviciu, acasă, diferiți când suntem la părinți. Oriunde ne-am afla, accentuăm probabil o parte diferită a personalității. Așa că am devenit foarte interesat să-mi dau seama când suntem noi cu adevărat, când suntem noi, în cel mai adevărat sens. Nu am un răspuns. Cineva a spus că în toate cărțile mele există băi unde se duc personajele, și încuie ușa și se privesc în oglindă. Nu sunt sigur că și în Ultimul cadru; s-ar putea, nu-mi aduc bine aminte. Oricum, cred că asta se întâmplă pentru că în subconștient mă întreb dacă atunci suntem cei mai sinceri, când suntem la baie. Pentru că, la modul general, este singura încăpere din casă cu încuietoare; putem intra și putem încuia ușa, ne putem închide pe dinăuntru și să fim singuri. Și există și o oglindă, o suprafață reflectantă, care ne arată pe noi înșine.
Deci eram interesat de asta când am scris Second Life, și de cum îți permite internetul să fii mult mai planificat, cred, când pretinzi că ești altcineva decât în realitate și să estompezi părți ale tale care nu-ți plac, să accentuezi părți care-ți plac. Și apoi am devenit fascinat și de dependență.
Stăteam de vorbă cu o prietenă care avea mulți cunoscuți cu diverse dependențe și care zis “Păi, știi, dependența este o boală foarte răbdătoare”. M-a frapat și am devenit fascinat de dependență și de felul în care oamenii care au suferit de dependențe pot crede că le-au depășit. Asta, pentru că nu mai beau, sau pentru că nu mai iau droguri sau ce foloseau ei drept cârjă sau sprijin. Dar de multe ori dependența revine și se manifestă altfel. Știu oameni care au renunțat la băutură, de exemplu, dar au devenit dependenți de muncă, sau de televizor sau de cine știe ce și asta a început să mă fascineze. Dependența e aproape un personaj în Second Life, pentru că adevăratul personaj antagonist din cartea asta e dependența eroinei și modul în care internetul permite acestei dependențe să se manifeste, într-un fel la care ea nu se aștepta. Deci de-aici a apărut Second Life.
Iar cu Ultimul cadru… dintotdeauna mi-au plăcut documentarele și producția de film. Eram de-a dreptul fascinat de modul în care în zilele noastre oricine — bine, nu chiar oricine, dar majoritatea, chiar și părinții mei, oricine dintre cunoscuții mei se plimbă cu un telefon mobil în buzunar, care are o cameră foto și una video, și oamenii își documentează viețile și le împărtășesc într-un mod care e foarte nou. Adică, nu trebuie să te întorci decât, cât?, sigur dacă te întorci în timp 20 de ani, nu se întâmpla așa ceva, poate nici acum 10 ani, nu cred că Instagramul și celelalte erau importante, în orice caz nu așa cum sunt acum. Oricum, am devenit fascinat de felul în care producția de documentare este ceva ce, într-un fel, putem face cu toții. Repet, este vorba despre cum ne prezentăm viața, despre acest sens al sinelui, dacă vreți. Așa că voiam să scriu o carte.
Mă interesau și două documentare în special, dintre care unul se cheamă Life in a Day. Ceea ce era, cred, prin 2014, oricum, cu cinci sau șase ani în urmă, și nu știu dacă ați văzut filmul, dar era compilat din imagini dintr-o anumită zi a anului. Producătorii le spuseseră oamenilor să încarce acolo filmul lor despre ziua aceea. Și după aceea s-au uitat prin ore întregi de filmări și au creat filmul ăsta de două ore despre povestea planetei Pământ într-o anumită zi din iulie 2013 sau când o fi fost. Și m-a fascinat modul ăsta în care cineva poate să închege un film despre viață, înregistrat nu cu o cameră sau cameramani profesioniști, ci făcut de oamenii din film. Și cam de-aici s-a dezvoltat cartea. Într-un fel, a fost aproape o întoarcere la 180 de grade. Nu mi-am dat seama în timp ce scriam. Însă după aceea am înțeles că e o întoarcere aproape completă față de Second Life; e vorba despre cum internetul permite oricui să-și creeze, cu bună știință, o nouă personalitate, o versiune falsă a sa, pe care o pune pe internet. Iar în Ultimul cadru e vorba despre felul în care, datorită internetului și social media, este mai greu să ascunzi cine ești cu adevărat. Ultimul cadru este o carte despre personaje care încearcă să ascundă ceva și descoperă că nu au cum, din cauza modului în care este totul încărcat pe internet și social media, unde este disponibil orice. Deci asta a fost sursa cărții — într-un fel, este dragostea mea pentru documentare, combinată cu fascinația pentru modul în care își documentează oamenii viața.

LIVIU SZOKE: După ce am început să citesc al treilea roman, am avut impresia că, spre deosebire de primele două, ai decis să abordezi o temă clasică — eroul sau eroina care se întoarce în satul natal și rezolvă o problemă recentă, doar ca să descopere că de fapt problema nu e nouă și că vechile traume și secrete se întorc să-l bântuie și pe erou, și o nouă generație. Și, bineînțeles, răul n-a încetat niciodată să acționeze. Ce te-a determinat să alegi o asemenea schimbare de subiect?

S. J. WATSON: În Ultimul cadru am vrut să-mi lărgesc orizontul, sau să-mi întind aripile scriitoricești, ar fi mai bine spus. Înainte să adorm și Second Life au fost amândouă foarte urbane, cu acțiunea desfășurată în orașe, cu toată gălăgia și mizeria de-acolo, și cu oamenii care locuiesc unii peste alții și așa mai departe. Am vrut să introduc un element de peisaj; dintotdeauna mi-au plăcut cărțile în care mediul este foarte important. Așa că am vrut să scriu o carte în care locul, casa în mod special, devine un fel de parte importantă a poveștii, este percepută aproape ca un personaj. Deci acesta a fost un element, aproape ceva de genul “hai să facem ceva puțin diferit”. Dar apoi, da, exact cum ai spus, am vrut o crimă. Așa cum sunt fascinat de identitate, îmi place dintotdeauna și psihologia, totdeauna am vrut să înțeleg ce-i motivează pe oameni. Și în mod special, ce metode sau de mecanisme de apărare ar trebui să avem atunci când suferim o traumă. Așa că în cartea asta am vrut să iau un personaj care reușise, deși la nivel subconștient, să-și creeze un mecanism de apărare și care-și depășise trauma. Adică era îngropată, așa că poți spune că nu o de depășise, o îngropase, dar asta n-o afecta pe eroină în viața de zi cu zi. Și am vrut să văd ce se întâmplă dacă iau un personaj care a făcut așa ceva și îl confrunt practic cu o traumă.

LIVIU SZOKE: Spune la un moment dat “Nu-mi aduc aminte, nu s-a întâmplat”.

S. J. WATSON: Da.

LIVIU SZOKE: Personajul, Alex.

S. J. WATSON: Da. Cred că este unul dintre lucrurile care mă fascinează în legătură cu ideea de adevăr personal. Cred că majoritatea oamenilor au experiențe în urma cărora rămân cu amintiri foarte diferite despre un anumit eveniment în care a mai fost implicat și altcineva; de multe ori se întâmplă în familie, poți să te cerți cu fratele tău sau cu altcineva pe tema asta tot timpul — cum m-ai înțepat în braț, când aveam patru ani, și tu aveai șase ani — și doi oameni pot avea amintiri incredibil de diferite despre ce s-a întâmplat de fapt — și a cui a fost vina, și cum stăteau lucrurile. Iar ceea ce mă fascinează pe mine în situația asta este că există versiunea de adevăr a lui A, și versiunea de adevăr a lui B, și există și adevărul adevărat, care e probabil undeva între cele două, dar de fapt nu contează. Pentru că A este afectat de propria amintire, iar B e afectat de amintirea lui. Și așa purtăm toți versiunile personale despre ce ni s-a întâmplat în realitate.
Și mă fascinează că de fapt nu contează ce s-a întâmplat de fapt, care este adevărul obiectiv, dacă există măcar, pentru că suntem afectați pe termen lung de ceea ce credem noi că s-a întâmplat și care credem noi că este adevărul. Deci cred că e ceva plin de forță și foarte înspăimântător.

LIVIU SZOKE: De ce toate cele trei romane scrise până acum sunt despre femei cu trecut sumbru și încurcat?

S. J. WATSON: Nu știu. Cred că… În primul rând, nu consider că sunt o persoană care crede că bărbații și femeile se află la poli opuși. Și știu că unii ar fi șocați că eu, ca bărbat, am ales să scriu deja de trei ori din punctul de vedere al unei femei. Dar nu consider că este o diferență chiar imensă. Pentru mine, provocarea din Înainte să adorm a fost să scriu despre o femeie care nu avea amintiri. Iar problema era faptul că nu avea amintiri, nu faptul că întâmplător era femeie și la fel a fost și cu celelalte cărți. Deci nu cred că scriu despre… cred că uneori oamenii consideră că scriu o altă specie; pentru mine nu-i așa de diferit, bărbații și femeile nu sunt așa de diferiți. Cred că încerc să spun că există o zonă de suprapunere uriașă. Și mare parte din modul în care trăim trauma, în special trauma, nu-mi închipui că e așa de diferit; adică se produce evenimentul traumatic, apoi nu contează așa de mult, din punct de vedere al reacției corpului sau a psihicului, dacă ești bărbat sau femeie.
Acestea fiind zise, cred că am fost dintotdeauna interesat, și încă sunt, de provocările cu care se confruntă femeile. De fapt, vreau să zic că în anii de după ce am scris Second Life, dar chiar și în anii de când a apărut Ultimul cadru, ni se tot reamintește despre lucrurile cărora trebuie să le facă față femeile sau cu care li se cere să se confrunte în viață, iar bărbaților, nu. Un exemplu aproape banal — nu este banal, este departe de a fi banal, dar un exemplu foarte comun este că, dacă sunt în oraș seara, prietenii mei bărbați nu trebuie să-și facă griji cum să ajungă acasă, așa cum își fac prietenele mele. Este ceva elementar, să poți să stai în oraș seara, nici măcar nu e nevoie să se și întunece; doar să fii în oraș singur.
Sunt multe care-ți dau de gândit aici, la modul în care viața femeii este modelată de gen. E o poveste la care mă întorc tot timpul — sunt permanent fascinat de provocările cu care se confruntă femeile și vreau să le înțeleg, poate, vreau să mă imaginez în locul lor și să scriu despre aceste greutăți în particular. Adică înainte spuneam în glumă că, dacă aș fi scris Înainte să adorm din punctul de vedere al unui bărbat, acesta ar fi dat drumul la televizor și s-ar fi uitat și și-ar fi zis că e în regulă. Evident, e o glumă. Nu e adevărat. Nu asta cred. Dar cred că toate cărțile ar fi putut fi povestite de bărbați. Nu e nimic intrinsec feminin în niciuna dintre ele, nu cred. Ar fi fost doar niște cărți diferite, ar fi avut povești diferite, personajul s-ar fi confruntat cu alte dificultăți, ar fi avut alte moduri de a le face față și ar fi fost tratat diferit. Deci cred că sunt fascinat permanent de locul femeii în lume, fiindcă eu cred că e foarte neobișnuit. Cred că este o perioadă interesantă, pentru că, din unele puncte de vedere, femeile au dobândit egalitatea. Dar din altele, e clar că nu. Fiindcă nu sunt plătite la fel, nu pot să umble singure pe stradă noaptea și să știe că sunt în deplină siguranță, sau că sursa lipsei de siguranță nu vine din cauza sexului lor. Oricum, e un răspuns foarte lung și ocolit la întrebarea ta. Ce vreau să spun de fapt e că încă mă fascinează. Mi-aș dori să nu fie așa, mi-aș dori ca femeile să nu aibă aceste probleme pe care bărbații nu le au. Dar nu așa stau lucrurile.

LIVIU SZOKE: Ne apropiem de final și mai am două întrebări. Cum a început proiectul pentru film și cum crezi că au ajuns cele mai importante vedete să fie implicate în el? Și aș vrea să te întreb și ce părere ai despre film.

S. J. WATSON: Da, îmi place filmul, cred că o să fie grozav. N-am fost foarte implicat, ceea ce înseamnă că de fapt n-am fost implicat deloc, așa că pot spune fără urmă de egoism că eu cred că este minunat. Cred că Rowan, regizorul și scenaristul, și Liza, care a fost producătorul, au făcut o treabă foarte bună transformând cartea într-un thriller aproape de modă veche, de 90 de minute, în stil Hitchcock, care nu e doar efecte pe calculator, CGI și vrăjitori și nave spațiale în zbor. Nu că ar fi ceva în neregulă cu toate astea. Îmi plac și filmele de genul ăsta. Dar cred că a fost un film foarte frumos. Deci mi-a plăcut foarte tare.
Iar cum s-a întâmplat e puțin misterios. Când încă mai trimiteam cartea către diverși editori, am primit un e-mail de la cineva de la Scott Free, compania de producție a lui Ridley Scott, care spunea că a citit cartea și crede că ar ieși un film bun. Întâmplător, Ridley Scott era la Londra, unde stăteam și eu, și ar fi vrut să ne vedem la masă. Și îmi aduc aminte foarte clar că m-am gândit că e vreunul dintre prietenii mei, care încearcă să mă înveselească și îmi joacă o farsă. Dar nu, era adevărat. Adică am avut bănuielile mele, dar Liza, producătoarea, pusese cumva mâna pe manuscris și citise cartea. Și i-o dăduse lui Rowan și el s-a atașat imediat de carte, cred că în parte pentru că mama lui este actriță și suferise și ea cred că o rană la cap… ba nu, cred că era bolnavă. Dar avea probleme de memorie. Așa că eu cred că s-a atașat de text imediat și a vrut să facă filmul. S-au legat toate, pur și simplu, a fost foarte, foarte… Am auzit după aceea multe povești despre cum s-au făcut filme după cărți și era un proces lung, chinuitor și ocolit, cu o mulțime de dezamăgiri. Dar n-a fost cazul, toate s-au legat foarte-foarte ușor. Și cred că după aceea a venit Nicole Kidman. Sau primul a fost poate Mark Strong, nu-mi mai aduc aminte. Dar da, rolul i-a fost oferit lui Nicole. A citit, i-a plăcut. Cred că deja citise cartea și voia să joace în film. Și după aceea Colin Firth. Așa că a fost unul dintre scenariile acelea de vis, când își imaginezi cum se așază totul și pare să se întâmple. Toată lumea avea timp și se întâmpla totul. A fost simplu. Deci da, a fost minunat.

LIVIU SZOKE: Eu mă bucur că n-au schimbat prea mult față de carte.

S. J. WATSON: Da, dar am luat decizia destul de devreme. Sigur, imediat ce mi-am dat seama e posibil să fie făcut filmul, că era în foarte mare măsură proiectul lui Rowan. Cred că am văzut filme foarte bune adaptate după cărți și am văzut și unele adaptări groaznice. Am impresia că atunci când o adaptare încearcă să fie prea fidelă, lucrurile o pot lua razna, pentru că e un alt gen, este un alt mod de a spune povestea. Cea mai mare schimbare din Înainte să adorm este că în carte personajul, Christine, ține un jurnal, iar în film este un jurnal video. Însă pentru mine este absolut logic, pentru că, evident, cartea o citești, deci vrei să citești și jurnalul, dar în film, dacă încerci să introduci un jurnal scris, ar însemna un voiceover nesfârșit, cu imagini cu Nicole Kidman aplecată peste un carnețel în care scrie, în timp ce se aude vocea de fundal. Ar fi fost foarte plicticos și cred că ideea lui Rowan să aibă un jurnal video este logică, din motive evidente. Deci asta a fost cea mai importantă modificare. Pentru mine e… eu nu sunt muzician, dar îmi imaginez că dacă scrii un cântec și apoi îl preia altă formație sau alt cântăreț și îl adaptează în stilul lui, schimbă ce vrea să schimbe și ce are nevoie să schimbe. Cred că, atâta vreme cât melodia și versurile și miezul cântecului rămân, este interesant să auzi ce poate face altcineva cu el. Și cred că la fel este pentru mine cu filmul și cartea. Câtă vreme a rămas fidel spiritului cărții și al poveștii, a fost interesant să văd ce pot face acești oameni incredibil de creativi cu ea. Și a fost o experiență minunată. Deci n-am de ce să mă plâng de ce a fost modificat.

LIVIU SZOKE: Și în final, sunt curios în legătură cu proiectul sau proiectele tale viitoare. Poți să ne spui despre ce este vorba?

S. J. WATSON: Nu, nu-mi place să dau detalii… Cartea pe care o termin chiar acum sper să apară anul viitor. Deci e 2022, este tot un thriller psihologic. Probabil că asta-i tot ce o să spun.
Nu-mi place să dau foarte multe detalii, pentru că am sentimentul că, în momentul acesta, cartea e doar a mea. Au citit-o deja agentul și editorul, așa că pare să fie ceva mai puțin a mea. Dar îmi place că încă e ceva ce țin doar pentru mine. Cred că, în special cu Second Life, am făcut greșeala să vorbesc prea mult și prea devreme despre subiectul cărții, ceea ce mi-a schimbat relația cu ea. Așa că acum am decis să țin detaliile pentru mine, dar nu și faptul că este tot un thriller psihologic. Și o să fie, din nou, narat de o femeie. Așa că da, asta pot să-ți spun.

LIVIU SZOKE: Și știm că există.

S. J. WATSON: Există, da. Am o fereastră deschisă pe computer chiar în clipa asta, mă uit la ea, deci există.

LIVIU SZOKE: Mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat și mă bucur pentru această avanpremieră.

S. J. WATSON: Mulțumesc, a fost foarte distractiv.

LIVIU SZOKE: Îmi plac și cărțile tale.

S. J. WATSON: Mulțumesc.