O asistentă de la secţia de îngrijire a cardiacilor relateză despre experienţa unui pacient resuscitat.

Povestea ei se referă la un bărbat comatos, care se învineţise din cauza lipsei de oxigen, după ce fusese adus la spital cu ambulanţa în timpul schimbului de noapte.

Fragment din:

După internare, acesta beneficiase de respiraţie artificială fără intubare, în timp ce i se făcea masaj cardiac şi defibrilaţie. Când ne-am dus la pacient pentru a-l intuba, am văzut că avea proteză dentară. I-am luat proteza de sus şi i- am pus-o deoparte, pe “echipamentul mobil de resuscitare”. În acest timp, noi continuam manevrele de resuscitare.

După aproximativ o oră şi jumătate, pacientul avea un ritm cardiac şi o tensiune arterială suficient de bune, dar încă mai era ventilat şi intubat şi încă mai era în comă.

A fost transferat la terapie intensivă unde s-a continuat să i se aplice respiraţia artificială. După mai bine de o săptămână, m-am întâlnit din nou cu acest pacient, care acum era înapoi în salonul pentru suferinzii cardiaci. I-am dat medicaţia. În momentul când m-a văzut, acesta mi s-a adresat:

“Ah, această asistentă ştie exact unde îmi este proteza”.

Am fost extrem de uimită. Apoi, pacientul a adăugat:

“Da, erai acolo când m-au adus la spital şi tu ai fost cea care mi-a luat proteza din gură şi mi-a pus-o deoparte, pe echipamentul mobil de resuscitare. Este acolo alături de zeci de sticluţe, într-un sertar care glisează, dedesubt, exact acolo unde mi-ai pus proteza”.

Rămăsesem perplexă şi nu îmi puteam reveni deoarece îmi aminteam că aşa se întâmplase, în timp ce bărbatul acela fusese în comă profundă şi în curs de resuscitare, sub manevrele de prim-ajutor. Când l-am întrebat cum de ştia atâtea detalii, acesta susţinea că se văzuse pe sine cum stătea întins în pat, cum privea de undeva, de deasupra, asistentele şi medicii care erau adunaţi în jurul lui continuând manevrele de resuscitare. Totodată, era capabil să descrie cu exactitate şi în detaliu sala mai mică în care fusese resuscitat, precum şi poziţia celor prezenţi şi, desigur, a mea.

În momentul în care înţelesese care era situaţia, se speriase foarte tare că noi am fi încetat să mai continuăm manevrele de resuscitare şi că urma să moară. Şi este adevărat că în acel moment ne pronunţam negativ în legătură cu prognosticul datorită stării lui medicale precare. Pacientul mi-a spus că încercase cu disperare şi fără niciun succes să ne spună clar şi răspicat că era încă viu şi că ar fi trebuit să continuăm cu manevrele de resuscitare.

Era profund impresionat de experienţa prin care trecuse şi afirma că nu îi mai era teamă de moarte. Patru săptămâni mai târziu, părăsea spitalul, într-o stare bună de sănătate.