Notorietatea ultimului conducător comunist al României, Nicolae Ceaușescu, a umbrit rolul jucat de predecesorul acestuia, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în construirea unui stat bazat pe frică și constrângere. Dej a fost cel mai ticălos dintre „micii Stalini“. A început să-și ucidă colegii de partid pentru a-și croi drum către putere chiar înainte ca sovieticii să instaureze comunismul în România. Gheorghe Gheorghiu (acesta a fost numele său la naștere, pseudonimul de Dej și l-a adăugat ulterior) s-a născut în orașul Bârlad din Moldova în 8 noiembrie 1901, iar la vârsta de unsprezece ani, lucra deja în portul din Galați. Și-a terminat ucenicia ca electrician și a devenit activist de partid din rândul clasei muncitoare, o adevărată raritate în România. În anii 1930 și 1940, a organizat greve, a fost arestat și implicat în luptele dintre diversele facțiuni ale Partidului Comunist. Conducerea acestuia era împărțită între „comuniștii din țară“, Dej fiind cel mai cunoscut dintre aceștia, și „facțiunea moscovită“, al cărei principal reprezentant a fost primul ministru comunist de externe din România, Ana Pauker.

După ruptura dintre Iugoslavia și Uniunea Sovietică, între cadrele de conducere ale partidelor est-europene au izbucnit dispute aprige, în contextul în care Stalin dezlănțuise o vânătoare de vrăjitoare pentru a-i elimina pe potențialii Tito, așa-numiții „comuniști naționaliști“ ca de exemplu Władysław Gomułka, cel care propunea un „drum al polonezilor“ către socialism. În cadrul Partidului Comunist Român, Dej a câștigat lupta împotriva celor mai cunoscuți comuniști din țară, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker și Vasile Luca. O bună perioadă de timp, majoritatea intelectualilor occidentali au considerat România un caz special. Au susținut că, în România, comuniștii din țară (cadre precum Dej care rămăseseră în România pe parcursul războiului) învinseseră persoane precum Ana Pauker, care trăiseră mulți ani în exil în Uniunea Sovietică și erau considerați agenți ai lui Stalin. Aparentul succes al lui Dej și al comuniștilor din țară a fost interpretat ca un prim semn al faptului că România sfida dictatele sovietice, proces care s-a maturizat două decenii mai târziu, când succesorul lui Dej, Nicolae Ceaușescu, a fost curtat și de China și de Occident, în timp ce în interiorul țării aplica cea mai represivă politică dintre toate statele membre ale Pactului de la Varșovia.

De fapt, Dej încerca să-l flateze pe Stalin cu la fel de mult zel ca omologii săi, precum dictatorul bulgar, Vălko Cervenkov. Cercul său de apropiați includea nenumărați agenți NKVD sau comuniști care întrețineau legături strânse cu partidele ucrainene și ruse. Rivalul său din tinerețe, Pătrășcanu, nu era comunist moscovit. Iar Pătrășcanu se compromisese în ochii sovieticilor pentru că încercase să strângă legăturile cu francezii și englezii. Până să demareze Dej a doua luptă pentru putere împotriva Anei Pauker, aceasta era deja izolată în cadrul partidului. Atacul lansat împotriva lui Pauker, care era evreică, a coincis cu momentul în care și Stalin a început să inventeze povești despre conspirațiile evreiești. Dej nu a distanțat câtuși de puțin România de Uniunea Sovietică, ci dimpotrivă a flatat conducerea sovietică, imitând-o cât se poate de meticulos. Procesul de distanțare dintre partidul comunist din România și cel din Uniunea Sovietică a început abia la sfârșitul anilor 1950, când Hrușciov a zdrobit în cele din urmă opoziția stalinistă din cadrul PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice). Revizionismul lui Hrușciov amenința direct interesele economice ale României și poziția politică a lui Dej. Noul conducător sovietic își dorea ca statele balcanice comuniste să se concentreze pe dezvoltarea sectorului agricol cu scopul de-a hrăni Uniunea Sovietică. Dej își dorea prestigiul și avuția pe care i le putea promite o industrie puternică. Liderul român a profitat de pe urma rupturii sino-sovietice pentru a crea o nișă autonomă pentru România, fără să îndepărteze însă țara de CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) și Pactul de la Varșovia.

Stalinismul fanatic al lui Dej a avut consecințe grave, care au afectat o anume clasă mai presus de toate, respectiv țărănimea, în condițiile în care o bună parte a țăranilor forma cea mai numeroasă subcategorie a unui grup social deosebit de nefericit, cel al prizonierilor politici. Însă nenumăratele victime ale stalinismului român proveneau din toate păturile sociale și aveau varii meserii. Sistemul de închisori și lagăre din România nu avea rival în restul republicilor populare. Primii prizonieri au fost politicienii și oamenii de afaceri activi în perioada antebelică. Apoi au fost arestați conducătorii religioși. Din 1949 până în 1952, „în numele luptei împotriva chiaburilor“, a transmis Dej către Comitetul Central la sfârșitul anului 1961, „mai bine de 80 000 de țărani, majoritatea fiind persoane care munceau pământul, au fost trimiși în judecată; peste 30 000 dintre aceștia au avut parte de procese publice, fapt ce a provocat mare neliniște printre masele de țărani aduse să asiste la aceste înscenări josnice“. Dej a profitat de reuniunea Comitetului Central din 1961 pentru a-i pune Anei Pauker în cârcă responsabilitatea pentru atacul pe care chiar el îl demarase împotriva țărănimii. De fapt, Pauker încercase să înfrâneze procesul de colectivizare și, în ianuarie 1951, ceruse Comitetului Central să-i aresteze pe membrii de partid care îi obligaseră pe țărani să se alăture gospodăriilor agricole colective, declarând că „cei care s-au comportat astfel nu sunt oameni“.
La fel ca în Iugoslavia, partidul a întâmpinat rezistență în zonele rurale. În întreaga Românie s-au înregistrat revolte spontane, deși oamenii nu au pus mâna pe arme. Miliția a contraatacat deschizând focul împotriva rebelilor, arzând sate și confiscând grâne și șeptel. La sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, grupările de rezistență s-au ascuns în pădurile și munții din nordul și centrul României. Foarte mulți au reușit să scape de arest vreme de câțiva ani, deși din când în când se produceau schimburi de focuri cu unitățile speciale ale Securității, iar un grup a reușit să rămână în libertate până în 1976. Însă protestele nu au atins anvergura revoltei de la Cazin din Iugoslavia, cu toate că în România rezistența s-a întins pe o perioadă mai lungă de timp.

Acești fugari au fost o excepție eroică de la regulă. Pentru majoritatea cetățenilor români, anii 1950 au fost o perioadă de pură teroare. Punctul culminant al acestui regim a fost reprezentat de construcția Canalului Dunăre–Marea Neagră, un braț navigabil cu o lungime de 56 de kilometri, aflat la sud de Delta Dunării, ce leagă portul Constanța de la Marea Neagră de portul Cernavodă de la Dunăre. Canalul avea să scurteze drumul spre portul Constanța cu 290 de kilometri și să permită navelor mai mari să navigheze pe Dunăre. Planul aducea aminte de programele vaste de construcție din Uniunea Sovietică a anilor 1930. Acceptat în mai 1949, acesta a fost unul dintre primele proiecte susținute de CAER. Pentru comuniștii români a marcat începutul industriei moderne; comentatorii occidentali erau de părere că planul avea ca sursă de inspirație cerințele strategice ale Armatei Roșii; diplomații sovietici l-au ridicat în slăvi, considerându-l întruchiparea internaționalismului și cooperării socialiste. De fapt, cel mai important rol al proiectului a fost acela de a crea un lagăr gigantic de muncă silnică. Pe parcursul celei mai sârguincioase etape de construcții, în 1952, cele paisprezece lagăre răs-pândite în Dobroga adăposteau 19 000 de prizonieri politici (sau „resurse de muncă ale ministerului de interne“, așa cum erau aceștia denumiți oficial), 20 000 de muncitori civili „voluntari“ și 18 000 de recruți din armată. „Deținuții trebuiau să muncească douăsprezece ore pe zi, șapte zile pe săptămână“, a notat un scriitor ungur din Transilvania. „Prestau munci fizice grele, săpând șanțuri, cărând pământ cu roaba sau încărcând camioane. La canal vedeai o scenă care părea scoasă din Imperiul Roman sau Egiptean din Antichitate, când se foloseau sclavi la construcția de piramide sau drumuri.“ Subnutriți, maltratați și lucrând în condiții îngrozitoare, la canal mureau circa o sută de oameni pe lună.

Foto arhiva Agerpres