Gwenaëlle Aubry (n. 1971), una dintre cele mai interesante şi mai originale voci de pe scena literară franceză a ultimilor ani, este autoarea lui NIMENI, roman recent tradus la Pandora M. Florina Pîrjol a intervievat-o pe romanciera-filosof pentru Observatorul cultural. Iată un fragment din consisentul dialog:
Ştiu că ideea scrierii acestei cărţi a pornit de la un manuscris al tatălui dvs.
Da, am avut acest imens noroc de a avea un text scris de el. Şi, de fapt, în mod paradoxal, acest text n-a făcut decît să mărească opacitatea din jurul lui, fiindcă el nu a fost niciodată un personaj transparent nici pentru sine, nici pentru ceilalţi. Însă e adevărat că, la un moment dat, după momentul morţii şi prin intermediul limbajului, al tuturor acestor voci din textul lui, un alt fel de relaţie s-a construit între noi. Acesta este unul dintre lucrurile magice pe care le permite şi le autorizează, de fapt, literatura, fraza scrisă. E ceva din moştenirea subterană despre care vorbeam mai devreme, lucruri în care eu cred foarte mult. Şi mai cred, deşi ar putea părea o banalitate, că pe măsură ce ne maturizăm şi îmbătrînim, există în noi un strat vital care iese la suprafaţă şi care poate fi legat fundamental de comportamentul cuiva dispărut. Comportamentul tatălui meu în raport cu provocarea simt că-l am şi eu din ce în ce mai mult. Nasul de clovn, tentaţia de a-ţi pune un nas de clovn în toate situaţiile realmente codificate social, o am din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce îmbătrînesc. Sînt tot mai mult fiica tatălui meu.
Deci, aţi găsit acest manuscris al tatălui dvs. A fost o surpriză?
Nu, ştiam de existenţa lui, îmi povestea despre el de pe vremea cînd încă scria la el. Dar l-am găsit abia după moartea lui. Ştiam că voia să-l vadă publicat. Apropo de ce vorbeam mai devreme, în familia mea există o relaţie destul de serioasă cu scrisul. Şi bunicul meu a lăsat în urmă sute şi sute de pagini. Există un soi de grafomanie generalizată în această familie, se pare [rîde]. Şi cînd am regăsit manuscrisul tatălui meu avea un titlu, Oaia neagră melancolică, dar şi un subtilu între paranteze „de romanţat“, pe care l-am simţit imediat ca pe un soi de injoncţiune textuală adresată mie. Sau poate că, după ce a terminat de scris, şi-a notat acest subtitlu pentru el, ca pe ceva ce avea de rezolvat. Dar trebuie spus, în acest context, că îmi spunea că sînt o romancieră. Mă mai numea uneori autoare de „filozofice“, dar nu-mi zicea niciodată scriitoare, pur şi simplu. Aşa că, atunci cînd am văzut acea notiţă „de romanţat“, m-am gîndit că îmi era adresată mie. În plus, era un mesaj destul de opac, de încifrat: ce însemna el, în fond, cum adică „de romanţat“? Am petrecut mult timp citind şi recitind acest manuscris, încercînd să înţeleg ce era cu el şi cum anume să ascult această injoncţiune spectrală.
Şi ce conţinea acest manuscris?
Conţinea o mulţime de lucruri pe care eu le-am tot citit şi din care am selectat şi extras tot felul de pasaje, dar nu neapărat din raţiuni literare. Există, în acest manuscris, nişte texte foarte stranii, foarte frumoase, uneori şi foarte indecidabile sub aspectul genului sau al formei. Distincţia dintre real şi ficţiune, dintre real şi minciună sau delir, cum vreţi să-i spuneţi, e complet suspendată prin aceste texte. Ştiam un singur lucru: că nu voiam să fac un roman familial, un roman de doliu, nu voiam să zic „eu“, voiam să fiu la maximum de distanţă posibilă faţă de propriul meu eu. Şi distanţarea a fost atît de mare încît am ajuns să-mi interzic folosirea persoanei I. Apoi, într-o bună zi, s-a impus ca de la sine această formulă a abecedarului, şi în acel moment am ştiut că e ceea ce trebuia. Fiindcă, de obicei, aşa se întîmplă, cel puţin aşa mi se întîmplă mie, atunci cînd ai construcţia, ai, de fapt, toată cartea. Această formulă conţinea ceva mecanic, ceva ludic, ceva asociativ. De fapt, ceva mecanic combinat cu ceva foarte liber. Şi scrierea propriu-zisă a cărţii s-a petrecut foarte rapid, deşi eu nu scriu repede. În orice caz, a avut ceva jubilatoriu. A fost un moment plin de bucurie.
Dacă nu e roman de doliu, nici autobiografie, nici autoficţiune, atunci ce e?
E ceva experimental. Eu sînt foarte neîncrezătoare faţă de astfel de categorii generice. Există, bineînţeles, persoana I, care nu apare, însă, decît ca un ecou al altei voci. Nu e, pur şi simplu, distanţa memoriei, e mai mult. Nu ştiu dacă ar trebui să spun eu acest lucru, dar Nimeni este o carte despre riscul, dar şi despre bucuria pe care o simţi atunci cînd nu trebuie să te iei în posesie pe tine însuţi, despre faptul că poţi fi mai mulţi. Cred că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi e făcut din mai multe voci. E o carte despre puterea vitală pe care o are literatura…
Leave a Reply