Părinții supraimplicați încurajează neajutorarea învățată

Nu-i mai supravegheați tot timpul! Nu este vorba despre ceea ce faci pentru copiii tăi, ci despre ce i‑ai învățat să facă pentru ei înșiși; acest lucru îi va face oameni de succes – Ann Landers • Părinții‑elicopter determină copiii să fie anxioși • Supravegherea excesivă a vieții copilului poate dăuna dezvoltării lui • Părinții supraimplicați încurajează neajutorarea învățată Supravegherea excesivă înseamnă a controla fiecare parte a unei activități, fie ea mare sau mică. În afaceri, când șefii fac acest lucru, numit și „micromanagement“, ei devin prea implicați în toate aspectele administrării unei afaceri și nu deleagă sarcinile cum ar trebui. Astfel, angajatul nu poate învăța cum să fie o parte productivă a companiei. Corporațiile ce sunt conduse de șefi ce vor să controleze totul au parte de eșec, și nu de succes. În dinamica familiei, cel care controlează, sau „părintele‑elicopter“, aruncă o umbră sumbră de control asupra fiecărui colțișor al vieții copilului său. El îl monitorizează constant, asigurându‑se că observă absolut tot, de la jocurile din parc și ceea ce vor mânca până la ce sporturi practică, la activitățile școlare și la grupul de prieteni. Acest tip de părinte este părintele implicat‑prea‑mult! În timp ce părintele este ocupat cu organizarea fiecărui detaliu din viața copilului său pentru a se asigura că va avea succes, el va comite o gravă eroare: părintele excesiv de protector nu‑i va permite niciodată bobocului său de copil să înflorească într‑un adult capabil să‑și rezolve problemele sau să‑și câștige existența și să se întrețină de unul singur. Supraimplicarea părinților de‑a lungul anilor este evidentă pentru profesorii din sistemul universitar care văd din ce în ce mai mulți studenți care au probleme de anxietate sau de adaptare la viața independentă și la noile prietenii. Acesta este un rezultat direct al supravegherii excesive a părintelui! Părinții trimit la facultate copii nematurizați la nivel afectiv, copii care nu au învățat niciodată să se descurce singuri. Cum pot oare spera părinții că odraslele lor vor izbuti? Este foarte folositor să fii un părinte implicat în creșterea copilului. Îl poți ajuta să capete încredere oferindu‑i suport familial ceea ce ajută copilul să devină adultul activ și echilibrat dorit de părinți. Însă cei ce stau pe capul lui cresc un copil ce riscă să nu aibă un sentiment puternic de autodeterminare. Convingerea că „pot să răzbească“ este posibil să nu ajungă niciodată în mintea lor. În loc de asta, sunt învățați metode ce încurajează neajutorarea. La rândul ei, asta duce la anxietate, iar anxietatea de care această generație suferă pare a fi la cel mai mare nivel înregistrat până acum. Este important să identificăm copiii anxioși pentru că, dacă tulburările de anxietate nu sunt tratate, există un risc mai mare să apară alcoolismul, abandonul școlar sau depresia. Prevenirea dezvoltării anxietății este, prin urmare, cea mai bună idee. Părinții supraimplicați scot tot ce e mai rău din copiii cu o tendință genetică spre probleme de anxietate, dar dacă situația ar fi alta, problemele s‑ar diminua. Uitându‑ne mai în detaliu la epidemia aceasta de anxietate descoperim că avem mai multe motive ce provoacă această tendință, dar supravegherea excesivă este cu siguranță unul dintre ele. Părinții ce încearcă să gestioneze toate aspectele vieții copilului lor riscă să‑l paralizeze. El va pierde multe ocazii de a învăța cum să reacționeze într‑o situație mai dificilă și cum să se descurce în viață, pentru că părintele „s‑a ocupat de tot“. Lasă‑ți copilul să facă lucruri fără să‑l ajuți; îi va prinde foarte bine în viitor. Cercetând trecutul, putem descoperi câteva motive din cauza cărora o persoană devine un părinte obsedat de control. Cel mai evident motiv ține de personalitatea înnăscută a părintelui. Un părinte care este din cale afară de anxios va fi puțin dispus să‑și lase copilul să se avânte într‑un demers fără ca el să‑l ghideze cu experiența și protecția sa. O altă caracteristică înnăscută întâlnită la părintele supraprotector este nevoia de a controla totul. (Unele tipuri de personalități obsedate de control își au originea într‑o anxietate prea mare, în timp ce altele vin din lipsa stimei de sine.) Apoi sunt părinții ce se regăsesc în copiii lor și vor să‑și retrăiască propria copilărie pentru că nu și‑au împlinit un vis. Vor face orice pentru a se asigura că cel mic reușește în tot ce face, pentru ca ei să trăiască sau să retrăiască împlinirea propriului vis prin intermediul copilului. Există și altă categorie de părinți care au fost crescuți într‑o familie cu părinți total opuși celor supraimplicați. Aceștia nu participau niciodată la meciurile de baseball sau nu vorbeau cu mândrie când copiii lor primeau un trofeu la vreun concurs. Acești copii, devenți acum părinți, și‑au jurat că vor fi prezenți la toate activitățile din viața copiilor lor, dar au mers prea departe, devenind prea implicați. Oricare ar fi motivul, este important să putem identifica un astfel de părinte și este bine dacă poți să recunoști tu însuți dacă ai vreuna din aceste caracteristici. A înțelege de ce o persoană se poartă într‑un anume fel este un pas uriaș în a o putea ajuta să se schimbe. Dacă poți identifica din timp aceste trăsături sau cum au apărut ele în trecut, te va ajuta să fii mai conștient de tendința ta de a exagera, reușind uneori să elimini această problemă o dată pentru totdeauna. Sunt semne la care un părinte ar trebui să fie atent și care îi vor lumina. Pentru unii, se vede chiar de la nașterea copilului — da, așa este! Pediatrii pot vedea evoluția părintelui supraimplicat de la primele controale cu bebelușul. Părintele ce e obsedat de orice detaliu din viața bebelușului începe să devină viitorul „șef obsedat de control“.