Din ce vă recuperaţi energia consumată prin scris?

Lucrez la o carte cam doi ani. De recuperat, mă recuperez prin viaţă… Plec în vacanţă des – din punctul acesta de vedere sunt un francez pur-sânge, mă dedic vacanţelor, nu ratez niciuna, că e Crăciun, Paşte, sau vacanţa de vară. Cânt la pian, fac joging, merg la schi, practic alpinismul.

Aţi studiat pianul?

Nu, am lucrat la un piano bar în timpul studenţiei. Trebuia să cânt cam 15 piese de la opt seara până la miezul nopţii.

O lecţie de disciplină…

Aşa e, dar aveam partituri şi făceam însemnări, şi după o vreme cântatul se transformase în ceva mecanic. Acum mai cânt din când în când pentru mine şi îmi face plăcere, deşi, recunosc, cânt mereu acelaşi lucru: Erroll Garner – „Misty”,  Richard Rodgers – „Blue Moon”, Anton Karas – „The Third Man”… Majoritatea clasici, ştiţi, genul acela de muzică pe care oamenii, clienţii, o cer. (Râde)
  

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nAaZzQWk8V4&feature=related]   

     
Într-un pasaj din „Paradoxul iubirii” vă referiţi la felul în care politicienii au început să se folosească de iubire ca temă în discursurile lor. „Un popor nu mai este condus, ci este răsfăţat, legănat”, scrieţi.

Se aplică foarte bine şi comunismului, unde tot răul era construit în numele iubirii, într-un spirit frăţesc – eram popoare de fraţi şi surori – şi, cu toţii ştim care a fost deznodământul. În democraţie, în ultimii douăzeci de ani, liderii politici se folosesc de limbajul iubirii, cu intenţii pozitive, vor să ne mângâie. Rezultă un paradox, este deconcertant pentru că nu-l rogi pe preşedintele tău sau pe prim-ministru să te iubească, de la politicieni aştepţi să atingă nişte ţinte precum sănătatea, securitatea ori transportul. Confuzia dintre domeniul privat al iubirii şi cel public, al politicii, a ajuns să fie alarmantă.

      

        

Deci vorbim despre o nouă capcană a politicii: iubirea?

Totul porneşte de la seducţie. Liderii politici vor mai întâi să ne seducă, după aceea vine un fel de sentimentalism – pe care îl regăsim pretutindeni -, în combinaţie cu violenţe atroce. Liderii adoră să ne vorbească în termeni de prietenie, de afecţiune. Nu ştiu cum e în România, dar în Franţa, la fel ca în Statele Unite ale Americii, la televizor nici nu mai există nume, doar prenume! Eşti Barack, Pascal sau Samantha… Se creează o familiaritate care poate părea plăcută, dar, până la urmă, oamenii nu te ştiu, nu ştiu cine eşti şi te vor fi uitat după câteva minute.

   

Fragment din interviul oferit de

Pascal Bruckner

ziarului Adevărul