Câteva amintiri despre cel mai popular psiholog român al anilor 70-80, autorul unui celebru și încă actual tratat de psihologie generală. Fragment din textul ”În loc de prefață” semnat de academicianul Alexandru Surdu, directorul Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române:
L-am cunoscut pe Paul Popescu-Neveanu încă din primii ani de studenție. Ne întâlneam adesea la restaurantul „Berlin“. Am aflat mai târziu că locuia pe aproape (Str. Matei Millo) și că făcea aici o ultimă „haltă“ înainte de-a ajunge acasă. Stătea uneori singur la masă, în fața unei sticle cu vin. Ni se părea curios, căci noi beam bere și cocârț. Când trecea pe lângă masa noastră, ne ridicam în picioare, iar el ne făcea un semn, parcă plictisit, cu mâna: „Sidite!“. Astăzi știu că era sătul de studenți și de nimicurile pe care le discutam noi. Dar ne privea cu îngăduință, mai ales pe noi, cei de la „filosofia generală“, nepricepuți întru cele psihologicești. Și o făcea de sus, căci era un bărbat înalt și voinic. Cu părul negru, des și bogat (arăta a poet) și fața albă, neroșcată ca a noastră, a brașovenilor.
Am aflat mult mai târziu, după ce ne-a părăsit, că Paul Popescu-Neveanu fusese, într-adevăr, și poet. Unul însă care nu a avea de ce se tângui în dragoste, căci era iubit, până spre „revoluție“, de către toți (colegi, studenți și, mai ales, studente). Versurile sale n-au fost destinate publicării. Erau simple însemnări ale unor gânduri răzlețe. Unul dintre acestea, aproape obsedant, poate fi ilustrat de versul: „Eu mă îngrop cu grijă în uitare“. Și trebuie s-o spunem că „s-a îngropat“ bine, căci mulți sunt cei care l-au uitat cu desăvârșire.
Faptul că mi-a revenit mie, pentru a doua oară, să-l evoc, să-l scot din uitare, cu prilejul apariției unei cărți (prima ocazie fiind aceea a poeziilor amintite Gânduri despre Papașa, în Paul Popescu-Neveanu, Poetul ambiguității umane, București, 2002), nu este întâmplător, căci, în ultimii săi ani, i-am fost unul dintre cei mai apropiați amici. Mai ales după ce a fost nevoit să se retragă de la catedră, cu destulă tristețe, și să devină director al Institutului de Psihologie al Academiei Române, care, în cele din urmă, a fost „comasat“ cu al nostru, cel de Filosofie. Indiferent de împrejurările vieții, cu întâmplări adesea neplăcute, în ciuda multor adversități și din partea noilor colegi de la Academia Română, Paul Popescu-Neveanu a fost și a rămas reprezentantul emblematic al psihologiei românești.
Cel puțin până în 1990, monumentalul său curs de Psihologie generală (republicat acum) și Dicționarul de psihologie erau nelipsite din bibliotecile filosofilor, psihologilor și pedagogilor români.
Leave a Reply