Psihanalista Melanie Klein demonstrează în secvenţa psihoterapeutică de mai jos în ce fel visele şi desenele unui copil pot spune multe despre viaţa sa interioară şi despre blocajele sale şcolare. Fragmentul este din volumul “Iubire, vinovăţie şi reparaţie”.

Intenţionez să mă ocup în această lucrare de unele mecanisme ale inhibiţiei intelectuale şi voi începe cu un scurt extras din analiza unui băiat de şapte ani, extras ce vizează punctele principale a două şedinţe de analiză consecutive. Nevroza băiatului era constituită în parte din simptome nevrotice, în parte din dificultăţi de caracter şi, de asemenea, din inhibiţii intelectuale drastice. Doi ani de tratament şi materialul în cauză fusese deja supus unei analize considerabile.

Inhibiţii intelectuale


În această perioadă, inhibiţiile intelectuale în general se reduseseră treptat într-o anumită măsură, dar abia în aceste două ore legătura dintre acest material şi una din dificultăţile lui de învăţare aparte a devenit clară. Aceasta a dus la o îmbunătăţire remarcabilă în ce priveşte inhibiţiile lui intelectuale. Băiatul mi s-a plâns că nu poate deosebi între ele anumite cuvinte franţuzeşti. La şcoală exista o ilustraţie cu diferite obiecte, menită să-i ajute pe copii să înţeleagă cuvintele. Aceste cuvinte erau: poulet, pui; poisson, peşte; glace, gheaţă. Ori de câte ori era întrebat ce înseamnă unul dintre cuvinte, el răspundea inevitabil cu sensul unuia din celelalte două – de exemplu, întrebat ce înseamnă poisson, răspundea “gheaţă”; poulet, “peşte” şi aşa mai departe. Se simţea disperat şi deznădăjduit din cauza asta, spunea că nu va învăţa niciodată etc. Am obţinut de la el materialul prin asociaţii obişnuite, dar în acelaşi timp se şi juca fără scop în cabinet.

Gelozie fraternă


L-am întrebat mai întâi la ce-l face să se gândească poulet. S-a întins pe masă, pe spate, dând din picioare şi desenând cu creionul pe o foaie de hârtie. S-a gândit la o vulpe care dă buzna într-un coteţ de găini. L-am întrebat când se întâmplă asta şi în loc să spună “noaptea”, a răspuns: “La patru după-amiaza”, oră la care ştiam că mama lui e deseori plecată în oraş. “Vulpea intră şi omoară un pui mic.” În timp ce zicea asta, a tăiat ce desenase. L-am întrebat ce reprezenta desenul, iar el a spus: “Nu ştiu”. Ne-am uitat amândoi şi am văzut că e o casă, căreia îi tăiase acoperişul. A spus că aşa a intrat vulpea în casă. Şi-a dat seama că vulpea era chiar el, că puiul era frăţiorul lui şi că ora la care a intrat vulpea era tocmai cea când mama se afla în oraş. Lucraserăm deja mult cu impulsurile şi fantasmele sale puternice de a-şi ataca fratele mai mic, în interiorul mamei cât timp ea fusese însărcinată, dar şi după naştere, precum şi cu povara grea a vinovăţiei asociate cu ele. (Aceste tendinţe faţă de fratele mai mic au contribuit, şi nu puţin, la perturbarea relaţiilor sale cu celălalt frate, mai mare cu patru ani, la care presupunea existenţa unor intenţii similare faţă de el însuşi.) Fratele mai mic are acum aproape patru ani. Când era sugar, a fi lăsat singur cu el fusese o ispită îngrozitoare pentru pacientul meu John şi chiar şi acum, când mama lui e plecată, vedem că dorinţele lui au rămas active.

Acest lucru se datorează în parte geloziei extreme faţă de bebeluş pentru că se bucura de sânul mamei.

(Fragment publicat inițial în ediția online a Ziarului Financiar)