RECUPERAREA SPIRITUALITĂŢII LAICE

Să am un ideal? Dar ce, am înnebunit? Parca îmi amintesc de nişte domni, în ultimii 100 de ani care au avut nişte idealuri şi au ajuns departe… la colţul de pedeapsă al istoriei, la raftul cu lecţii de „aşa nu se face”. Fie că a fost vorba de idealul purificării rasiale, al societăţii fără clase sau, amintindu-ne de meleagurile mioritice, al societăţii multilateral dezvoltate, idealurile n-au făcut decât să stea pavăză pentru justificarea nenumăratelor abuzuri şi crime, sub imboldul încăpăţânării că realitatea trebuie să încapă în matricea perfectă pe care am proiectat-o. În zilele noastre idealul pare a fi aceeaşi armă de temut, doar că la o altă scară, pe care teroriştii de orice fel (ecologici, antiglobalizanţi, religioşi) o folosesc în lupta împotriva societăţii. Iar idealurile nu au un efect distructiv doar în lumea politică, ci şi în plan personal. Alimentaţi cu o cultură a perfecţiunii şi a performanţei, mulţi oameni îşi proiectează astăzi exigenţe disproporţionate cu care îşi evaluează acţiunile, căutând să atingă absolutul în fiecare sferă de activitate, atât profesională, cât şi privată. De pe urma acestor eforturi, permanente dar mai tot timpul insuficiente, se nasc depresiile, descurajările, nefericirile. Idealurile sunt aşadar pentru fanatici, pentru oamenii emoţionali, pripiţi în faptă şi în cugetare, sunt reţete seducătoare care ne conduc spre dezastru. Idealurile sunt nişte delicatese mult prea greu de digerat pentru o societate critică birocratică şi proceduralistă, în care acţiunile de schimbare se nasc lent şi au o sferă de acţiune bine delimitată. Dar tocmai pentru că trăim într-o astfel de societate critică, în care vigilenţa raţională caută să prevină şi să elimine orice fel de excese teoretice şi practice, n-ar fi rău ca tocmai discuţia despre idealuri să fie abordată într-o manieră neidealistă, într-o manieră echilibrata care să scoată în evidenţă virtuţile dar şi defectele acestor fascinante motoare ale istoriei.

Michel Lacroix, în volumul intitulat „Să ai un ideal” caută să reabiliteze importanţa idealurilor în vremurile contemporane, printr-o examinare onestă a posibilităţilor constructive şi distructive pe care acestea le deschid. Scopul acestui demers? Desigur, reforma conceptului de ideal, astfel încât, prin decantarea patologicului de normal şi avantajos, acesta să dobândească relevanţa şi importanţa pe care a avut-o de-a lungul secolelor.

Care ar fi traseul argumentativ al lui Lacroix? El se foloseşte de trei abordări, una istorică una psihologică şi una filosofică pentru a-şi asambla perspectiva. Analiza istorică a idealismului consemnează pe scurt constituirea sa ca doctrină filosofică (pe linia lui Platon şi Berkeley) dar şi evoluţia paralelă pe care acest concept l-a dobândit, prin migraţia în alte sfere de activitate. Astfel, în Epoca Luminilor idealul capătă semnificaţie în artă, desemnând reprezentarea model la nivelul conştiinţei pe care orice artist o avea în momentul creator, ca în Epoca Romantică, pe fondul declinului creştinismului să devină un surogat de satisfacere a nevoii de sacru şi, concomitent, pe fondul mutaţiilor politico-valorice inaugurate de Revoluţia Franceză, să devină baza psihologică prin care indivizii puteau să-şi îmbunătăţeatscă viaţa. În secolul XX, destinul idealismului avea să conduca la tragedii de proporţii care au atras ulterior suspiciuni profunde faţă de credibilitatea idealiştilor. Analiza istorică este menită să pună în lumină locul central pe care idealismul l-a jucat în dinamica socială a ultimilor 200 de ani….

Citește întreaga recenzie semnată de   Sever Gulea pe blogul: http://blog.libris.ro/2010/04/29/sa-ai-un-ideal/