„L‑am lăsat pe Seneca să vorbească liber, ca și cum aș fi fost secretara lui. Romanul este rezultatul a ceea ce a binevoit să‑mi povestească”, destăinuie scriitoarea franceză, Marianne Jaeglé, despre povestea celui mai recent roman al său, Ultima după-amiază a lui Seneca, publicat în România la Editura Trei, în colecția Fiction Connection.

Recompensat cu Prix Orange în 2024și cuPremiul Madeleine Daniélouîn 2025, volumul cuprinde atât gândurile așezate pe hârtie în ultima după-amiază de viață a filosofului Seneca, cât și o frescă importantă din istoria Imperiului Roman. Marianne Jaeglé recreează cu forță și sensibilitate ultimele ore din viața lui Seneca, pe care acesta le dedică unei introspecții dureroase a propriei vieți, prins între idealurile sale despre moralitate și adevăr și realitatea crudă a puterii absolute exercitate de cel căruia îi devenise profesor, mentor și consilier și față de care nutrea sentimente paterne: tânărul Domitius, devenit tiranul Nero.  Cartea îmbină rigoarea istorică cu tensiunea dramatică a unui roman psihologic, aducând în prim-plan confruntarea tulburătoare a filosofului cu sine, măcinat de vinovăția de a nu fi văzut și preîntâmpinat această transformare.

Cum s-a născut această analiză și de ce Marianne Jaeglé a ales acest subiectaflăm la finalul cărții, unde mărturisește că Nero a interesat-o dintotdeauna. După ce a recitit biografia Néron, empereur des arts scrisă de Catherine Salles, s-a gândit la posibilitatea de a scrie despre el. Însă a decis să renunțe, considerând că subiectul este prea îndepărtat. Dar după câteva zile, i-au venit în minte cuvintele lui Seneca: „Desigur, responsabilitatea mea este uriașă. Sunt mâhnit la gândul că voi rămâne în istorie drept acela care avea totul pentru a reuși, dar care a dat greș“. Acela a fost momentul în care a început povestea cărții Ultima după-amiază a lui Seneca.  „Am înțeles care era subiectul despre care puteam scrie. Nu era vorba despre Nero, ci despre confruntarea dintre el și cel care se străduise să‑l crească (în toate sensurile cuvântului)”, notează autoarea, pentru care scrisul, asemeni filosofului Seneca, este un mod de a fi, de a-și așeza zilnic gândurile în ordine și de a reflecta asupra vieții.

Într-un interviu oferit publicației L’Inventoire, scriitoarea franceză spune: „Scriu tot timpul fără să am un proiect, e parte a igienei de viață, adică nu știu ce gândesc decât scriind. Mă curăț astfel de visele din noaptea trecută, de ziua precedentă, scriind ceea ce mi-a trecut prin minte”, de mână, în caiete format mic. Își urmează acest ritual negreșit, în fiecare dimineață, după ceai și meditație și consideră că aceste caiete de notițe sunt ca o grădină. „Merg acolo zilnic să mai scurm puțin pământul, să văd ce răsare. Uneori nu răsare nimic concret perioade lungi de timp, dar nu contează. Știu că face parte din proces și continui să ar. Sau să însămânțez. Uneori îmi amintesc de ce am scris cu săptămâni înainte și îmi spun: <pot exploata lucrul acela>, și atunci mă întorc în caiet…”. Așa se poate naște, în opinia ei, și un posibil subiect pentru o viitoare carte. Rolul computerului în acest proces își găsește locul mai târziu, atunci când simte că are o idee foarte bine definită pentru un proiect și îl folosește pentru a introduce textul, a rescrie sau a elabora povestea.

Cum a funcționat acest proces în elaborarea acestui nou roman, dar și cum a arătat relația dintre filosof și Împăratul Romei- – acestea și nu numai vor descoperi cititorii în Ultima după-amiază a lui Seneca, un roman care le deschide sufletul și care îi va purta în atmosfera unuia dintre cele mai fascinante orașe antice din istoria omenirii.  

Scriitoare, speaker și profesor de arta scrierii la diferite ateliere și conferințe, Marianne Jaeglé a debutat cu volumul de nuvele, Un instant dans la vie de Léonard de Vinci. Pentru al doilea roman, Vincent qu’on assassine, a fost, de asemenea, recompensată cu numeroase premii.