Putința desemnează capacitatea de a acționa asupra realității, de a o gândi; capacitatea de a modifica lucrurile din jur sau, uneori, ceea ce este în noi. Iar neputința ne face să trăim și să simțim contrarul: să simțim, pe bună dreptate sau nu, că nu putem face nimic, că nu putem schimba nimic în jurul nostru sau în noi.
Neajutorarea învățată
Situațiile care generează un sentiment de neputință sunt numeroase. Unele sunt anodine, legate de oboseala acumulată după îndeplinirea activităților simple, de fiecare zi. Altele sunt dramatice: să faci față suferinței unui apropiat fără să-i poți aduce alinare, să asiști la nedreptăți, să vezi nenorocirile din lume, corupția celor de la putere…
Experiența neputinței este funciarmente dureroasă, căci ne blochează dorința de a-i ajuta pe ceilalți și de a face dreptate în lume. Nietzsche scria: „Orice creștere a puterii este o plăcere, orice sentiment că nu mai poți rezista, că nu poți domina este o durere”.
FRAGMENT DIN:
Dar experiența neputinței nu este doar dureroasă, e și periculoasă. În psihologie s-au făcut multe cercetări asupra a ceea ce se numește sentimentul de neajutorare învățată. Așadar, când o persoană este pusă experimental în situații repetate de eșec, s-a observat că persoana în cauză riscă să renunțe treptat să mai facă eforturi pentru a înfrunta sarcinile ulterioare, chiar dacă acestea sunt simple și la îndemână. Este ca și cum eșecurile repetate l-ar fi „învățat” pe cel în cauză că nu se mai poate face nimic. Înseamnă că sentimentul de neputință se convertește cu ușurință în comportamente de neajutoarea și într-o resemnare în fața tuturor obstacolelor vieții, fie ele mici sau mari.
Să acceptăm fără să ne resemnăm
Pentru ca aceste sentimente de neputință să nu se solidifice, trebuie, bineînțeles, să le examinăm. Să respirăm, să lăsăm să se decanteze agitația emoțiilor și a gândurilor dureroase. Să ne acceptăm neputința cu luciditate, pentru început, sau cel puțin să acceptăm sentimentul că suntem neputincioși.
A accepta neputința nu înseamnă să ne resemnăm, ci să ne spunem: acest sentiment este aici pentru moment; iau cunoștință de prezența și de influența lui, mă uit mai atent la el – nu cumva una dintre sursele suferinței mele este așteptarea mea de a găsi o soluție ideală? Aș vrea să pot vindeca prin iubirea mea pe cel sau pe cea pe care îi iubesc și care suferă; aș vrea ca, prin generozitatea mea, să pot alina suferința din lume. Dar nu reușesc. În această clipă, aceste idealuri mă blochează, în loc să mă stimuleze. Un ideal imposibil frânează orice inițiativă posibilă.
Micile gesturi
Și atunci, oare nu pot face altceva în locul acestor acțiuni ideale? Dacă nu îl pot vindeca sau nu-i pot aduce alinare celui în cauză, pot să îi rămân alături, să îi dau mâna, să îi vorbesc, sau chiar să tac; sunt neputincios, dar sunt prezent. Iar prezența este un gest important, care diferă radical de opusele sale: fuga, absența… Fac tot ce pot să mă îndrept spre acțiuni mai puțin ambițioase, spre gesturi simple. În asemenea clipe, e greu de renunțat la soluțiile mărețe, dar nu și la micile gesturi.
Neputința este pândită de disperare. Și își poate găsi rezolvarea în speranță. Desigur, speranța este într-un fel o recunoaștere a limitărilor noastre, de vreme ce nu sperăm niciodată decât la ceea ce putem face sau crea prin noi înșine, prin propria noastră voință.
Dar speranța, care constă din a te lăsa pe seama altor influențe, și nu pe seama ta, nu este chiar atât de absurdă: deseori viața ne sare în ajutor. Totul este să nu așteptăm acest ajutor cu brațele încrucișate…
Leave a Reply