SPQR. O istorie a Romei antice de Mary Beard

Roma antică este importantă. A‑i ignora pe romani înseamnă mai mult decât a întoarce spatele trecutului îndepărtat. Roma ne ajută şi astăzi să definim felul în care înţelegem lumea noastră şi în care gândim despre noi înşine, de la teoriile elevate până la comedia de duzină. După două mii de ani, ea fundamentează în continuare cultura şi politica occidentale, ceea ce scriem şi felul în care vedem lumea, plus locul nostru în ea.

Asasinarea lui Cezar, în ziua numită de romani idele lui martie, anul 44 î.e.n., a oferit şablonul şi, uneori, justificarea stângace a uciderii tiranilor de atunci încoace. Configuraţia teritoriului imperial roman stă la baza geo­grafiei politice a Europei moderne, şi nu numai a ei. Principalul motiv pen­tru care Londra e capitala Regatului Unit este acela că romanii au făcut‑o capitala provinciei lor, Britannia — un loc primejdios, aflat, în viziunea lor, dincolo de marele Ocean care înconjura lumea civilizată. Roma ne‑a lăsat moştenire conceptele de libertate şi cetăţenie, dar şi de exploatare imperială, plus un întreg vocabular al politicii moderne, de la senator până la dictator. Ne‑a lăsat formulele ei preferate, de la „mă tem de greci, chiar şi când aduc daruri“, până la „pâine şi circ“ şi „cântă din liră în timp ce arde Roma“. Ne‑a inspirat, aproape în egală măsură, râsul, uimirea şi groaza. Gladiatorii sunt la fel de mult pe gustul publicului astăzi, cum erau şi atunci. Marele poem epic scris de Vergiliu despre întemeierea Romei, Eneida, cu siguranţă şi‑a găsit mai mulţi cititori în secolul XX al erei moderne decât avea în secolul I e.n.

Şi totuşi, istoria Romei antice s‑a schimbat dramatic în ultimii cincizeci de ani şi cu atât mai mult în cei aproape 250, câţi au trecut de când Edward Gibbon a scris Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman, experimentul său de idiosincrazie istorică de la care a pornit studierea modernă a istoriei romane în lumea anglofonă. Acest lucru se datorează, în parte, noilor perspective din care sunt abordate vechile mărturii istorice şi diferitelor întrebări pe care preferăm acum să le adresăm acestora din urmă. Este un mit periculos acela potrivit căruia suntem astăzi mai buni istorici decât erau predecesorii noştri. Nu suntem. Dar ne apropiem de istoria romană având priorităţi diferite — de la identităţile sexuale până la alimentaţie —, din care cauză trecutul străvechi ne vorbeşte într‑un idiom inedit.

A existat şi o paletă extraordinară de noi descoperiri — ce au scos la iveală obiecte rămase ascunse în pământ, sub apă, chiar şi pierdute în biblioteci —, care ne‑au furnizat noutăţi în legătură cu Antichitatea, spunându‑ne mai multe despre Roma antică decât ar fi putut orice istoric modern să cunoască până acum. Avem astăzi povestirea tulburătoare scrisă de un medic roman ale cărui bunuri nepreţuite fuseseră mistuite de flăcări, manuscris care a ieşit la iveală, într‑o mănăstire grecească, abia în anul 2005. Avem epavele unor nave de mărfuri mediteraneene, care n‑au mai ajuns până la Roma, cu sculpturile, mobilierul şi obiectele lor de sticlă provenite din afara imperiului şi destinate caselor celor bogaţi, cu vinul şi uleiul de măsline, care erau alimentele curente ale oricui. În momentul acesta, specialişti în arheologie cercetează cu atenţie mostre scoase din banchiza de gheaţă a Gro­enlandei pentru a găsi, chiar şi acolo, urme ale poluării produse de industria romană. Alţii studiază la microscop excrementele umane descoperite într‑o fosă septică de la Herculaneum, în sudul Italiei, pentru a identifica dietele romanilor de rând, aşa cum intrau ele în — şi ieşeau din — tracturile lor digestive. O mulţime de ouă şi de arici‑de‑mare figurează pe listă.

Istoria romană este întruna rescrisă şi a fost dintotdeauna; în anumite privinţe, ştim astăzi mai mult despre Roma antică decât ştiau romanii înşişi. Istoria Romei, altfel spus, este o lucrare în curs de scriere. Cartea de faţă repre­zintă contribuţia lui Mary Beard la acest proiect de mai mare anvergură şi vine cu versiunea ei de răspuns la întrebarea: de ce acestea contează? Titlul, SPQR, e, totodată, sigla unei alte celebre formule romane: Senatus PopulusQue Romanus, adică „Senatul şi Poporul Roman“. Cartea este mânată de curio­zitatea personal a autoarei în privinţa istoriei romane, de convingerea ei că merită din plin susţinut dialogul cu Roma Antică şi de întrebarea dilematică despre cum a reuşit un sătuc absolut banal din centrul Italiei să devină o putere atât de dominantă, stăpânind peste un teritoriu întins pe trei continente.

Această carte prezintă felul în care a crescut Roma şi şi‑a menţinut pozi­ţia atât de mult timp, nu cum a decăzut ea şi s‑a prăbuşit — dacă într‑ade­văr s‑a prăbuşit vreodată, în sensul imaginat de Gibbon. Există mai multe moduri în care istoriile Romei pot afla o încheiere potrivită: unele au ales convertirea împăratului Constantin la creştinism, pe patul de moarte, în anul 337 e.n. ori jefuirea cetăţii în anul 410 e.n. de către Alaric şi vizigoţii săi.

SPQR nu este totuşi o lucrare strict admirativă. Există multe lucruri, în lumea clasică — romană şi greacă deopotrivă —, care ne pot atrage intere­sul şi pretinde atenţia. Lumea noastră ar fi, poate, incomparabil mai săracă dacă nu am continua să interacţionăm cu cele două. Dar admiraţia e cu totul altceva.

Adevărul este că SPQR pune sub semnul întrebării miturile şi jumătăţile de adevăr privitoare la Roma. Romanii nu au plecat la drum având un plan măreţ de cucerire a lumii. Chiar dacă, până la urmă, au ajuns la proslăvirea imperiului lor în termenii unui destin profetic, motivele care i‑au determinat, la origini, să‑şi extindă puterea militară în toată lumea mediteraneeană şi dincolo de ea rămân unul dintre marile mistere ale istoriei. În procesul de edificare a imperiului, romanii nu au călcat în picioare cu brutalitate popoare nevinovate, care‑şi vedeau de propriile treburi într‑o deplină şi paşnică armonie până când legiunile s‑au ivit la orizont. Victoria romanilor a fost, fără îndoială, una dură. Cucerirea Galiei de către Cezar a fost comparată — nu pe nedrept — cu un genocid şi criticată de romani încă de pe vremea respectivă chiar în aceşti termeni. Şi totuşi, Roma s‑a extins într‑o lume nu a unor comunităţi care trăiau în pace unele cu altele, ci a violenţei endemice, o lume de centre de putere aflate într‑o permanentă rivalitate şi spri­jinite de forţa militară (adevărul este că nu exista niciun sprijin alternativ) şi de mini‑imperii. Majoritatea inamicilor erau la fel de militarişti ca şi romanii; dar, din motive pe care voi încerca să le explic, nu ei au câştigat, ci romanii.

Roma nu a fost, pur şi simplu, fratele mai mic şi mai bătăios al Greciei clasice, adeptul ingineriei, al eficienţei militare şi al absolutismului, în timp ce grecii preferau cercetarea intelectuală, teatrul şi democraţia. Le‑a conve­nit unora dinte romani să pretindă că lucrurile ar fi stat aşa, după cum le‑a convenit multor istorici moderni să prezinte lumea clasică în termenii unei simple dihotomii între două culturi foarte diferite. Acest lucru, după cum se va vedea, este înşelător pentru ambele părţi. Cetăţile‑stat greceşti erau la fel de doritoare să câştige bătălii cum erau şi romanii, iar cele mai multe aproape că n‑au prea avut de‑a face cu acel efemer experiment atenian într‑ale demo­craţiei. Departe de a fi nişte susţinători orbi ai puterii imperiale, mai mulţi autori romani s‑au arătat în ipostaza de a fi cei mai aprigi critici ai imperia­lismului din câţi au existat vreodată. „Aduc pustiirea şi‑i spun pace“ — iată un slogan care a rezumat adesea consecinţele unei cuceriri militare. A fost scris de istoricul roman Tacit (Publius Cornelius Tacitus), în secolul II e.n., referitor la ocuparea de către romani a Britanniei.

Istoria Romei este o mare provocare. Nu există o istorie unică a Romei, mai ales după ce lumea romană s‑a extins până departe, dincolo de Penin­sula Italică. Istoria Romei nu este aceeaşi cu istoria Britanniei romane ori a Africii romane. Istoria Romei necesită şi o imaginaţie cu totul aparte.