Trei bătrâni, toți buni prieteni, stăteau împreună și vorbeau despre bucuriile tinereții și despre poverile bătrâneții. „Ah, gemu unul, mădularele mele nu mai vor să facă ce vreau eu. Cum mai alergam eu ca un ogar, iar acum picioarele mele mă părăsesc la nevoie atât de des, încât cu greu mai pot pune un picior în fața celuilalt.“ „Ai dreptate“, îl asigură al doilea. „Am sentimentul că puterile tinereții s‑au prelins precum apa în pământul deșertului. Timpurile s‑au schimbat și, între pietrele de moară ale timpului, și noi ne‑am schimbat.“ Al treilea, un mullah, predicator, despre care cu greu putem spune că ar fi fost mai puțin șubred decât camarazii săi, dădu din cap și zise: „Eu nu vă înțeleg, măi băieți. Eu nu am parte de ceea ce vă plângeți voi. Sunt la fel de puternic ca acum patruzeci de ani“. Dar ceilalți doi nu putură crede asta. „Sigur, sigur! protestă mullahul. Și chiar am avut ieri dovada. De când îmi pot aminti, am avut un cufăr greu de stejar în dormitorul meu. Acum patruzeci de ani am încercat să‑l ridic, dar puteți voi să credeți, vechi prieteni, ce s‑a întâmplat? Nu l‑am putut ridica. Ieri mi‑a venit ideea să încerc din nou să‑l ridic. Am încercat din toate puterile, dar iarăși n‑am putut s‑o fac. Dar asta demonstrează un singur lucru: sunt la fel de puternic ca acum patruzeci de ani“. Un pacient alcoolic avea mari dificultăți cu familia și profesia. Când îl întrebam: „Cum te simți?“, primeam întotdeauna același răspuns: „Nicio schimbare“. Acest joc de‑a întrebarea și răspunsul devenise un ritual. Aveam impresia că era distractiv pentru el să arate că nu se puteau realiza prea multe cu el. De câte ori aduceam vorba despre asta în ședințele de terapie, pacientul evita să vorbească. Într‑o zi, după ce ne îndepliniserăm iarăși ritualul, i‑am spus povestea „Sunt la fel de puternic ca acum patruzeci de ani“. Această poveste reprezenta în mod simbolic tendința alcoolicului de a evita realitatea și de a se pierde în afirmații nerealiste. A fost capabil să se identifice cu eroul imediat. A avut loc un efect aparent nesemnificativ, dar, cu toate acestea, foarte simptomatic: pacientul a încetat să folosească răspunsul stereotip „lucrurile nu s‑au schimbat în privința mea“. În schimb, a încercat să își descrie starea actuală într‑un mod mai diferențiat. *** Fragment din Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie Nossrat Peseschkian (1933–2010), psihoterapeut, specialist în psihiatrie și neurologie, a fost fondatorul psihoterapiei pozitive. S-a născut în Persia și a trăit în Germania din 1954. De același autor au mai apărut la Editura Trei: Psihoterapie pozitivă (2002) și Psihoterapia vieţii cotidiene (2009).
Leave a Reply