― Acum un cântec pe care unii dintre voi poate l‑aţi auzit, un cântec de care sunt mândră, fiindcă eu l‑am compus. Se numește „Cântarea lui Morai“.
Di, Talion, di,
Da’ lângă mine când vei fi,
Pe‑ăst om curajos răpune,
Ş‑apoi, de poţi, pe mine.
Fragment din:
Omul lui Morai negru era, și înalt,
Sfârșit tatălui său pricinuit‑a,
„Al meu e Talionul, stai să vezi
Într‑un copac îl spânzur, să mă crezi.“
Așa că‑ntr‑o poiană a așteptat,
„Talion, sabia mea nu te‑a iertat.“
Astfel provocat, Talionul a ripostat
Şi un om de‑al lui Morai a spintecat. (…)
M‑am alăturat aplauzelor, entuziasmat mecanic, pentru ca nimeni să nu aibă motiv să se uite la mine. Am băut câteva guri de bere ca să‑mi alung gustul sălciu din gură și m‑am hotărât să aștept și să‑l capturez pe Vareck doar atunci când avea să părăsească taverna. După cântecul acela, nu voiam să știe careva că în mijlocul lor se afla un Talion.
Vareck mi‑a refuzat anonimatul pe care mi‑l doream. A ţâșnit din spatele draperiei negre care îi înconjura alcovul, ţinând lancea spiritului strânsă bine în mâna dreaptă ale cărei încheieturi se albiseră.
― Minţi, Morai nu este deloc așa!
Eu m‑am îndepărtat de bar.
― Pune băţul jos, Daari, și las‑o în pace. Nu a fost cu intenţie.
Am păstrat un ton egal și am încercat să nu‑l ameninţ. M‑am comportat ca un om care vrea doar să aplaneze situaţia.
― Vino, am spus, zâmbind cald. Îţi fac cinste cu o băutură.
Vareck s‑a răsucit și a mârâit la mine.
― Stai acolo. Sunt un om rău. Sunt alături de Morai.
― Mă tem, Vareck ra Daar, că nu ești destul de rău.
Am ridicat mâna dreaptă și le‑am arătat tuturor palma.
― Eu sunt pe urmele lui Morai.
Clienţii care ședeau în jurul meu s‑au tras înapoi și ne‑au lăsat să ne înfruntăm singuri în mijlocul odăii. Ochii negri ai lui Vareck s‑au opacizat. Şi‑a mutat mâna pe suliţă și a început să mângâie suliţa încrustată cu simboluri cu o tandreţe demnă de un amant. Cele două pene albastre care atârnau la capătul unei nojiţe de la mânerul suliţei tresăltau în ritm cu bătăile inimii lui Vareck.
― Trebuie să te omor, Posedatule.
Am clătinat din cap.
― De ce? Ai auzit cântecul. Morai s‑a folosit de tine. Dovedește că nu ești doar unealta lui.
Un zâmbet frumos și‑a făcut loc pe buzele lui Vareck, dar partea stângă plină de cicatrice a feţei lui îl schimonosea ca o boală urâtă.
― Unealtă să fiu, Talionule? Ştii cum se spune: „Unealta‑i unealtă numai dacă nu face singură ce are de făcut“.
A strâns mai tare mâna pe lancea spiritului și a îndreptat‑o spre inima mea.
― Voi face ce e de făcut și atunci vei avea dovada.
„Talion: Revenantul este fantasy pur, în vână tradiţională. Dacă vă place măcar pe departe genul fantasy, sau pur şi simplu o poveste palpitantă, dar în acelaşi timp profundă, nu trebuie să căutaţi altundeva.”
Roland Green, Booklist
S‑a lăsat pe vine și eu mi‑am scos tsincaatul. Vareck s‑a apropiat încet cu partea sa mutilată, apărându‑se astfel de privirea mea demonică. Lancea spiritului a ţâșnit spre mine ca limba unui șarpe. Vârful de oţel — lung cât palma și lat de o treime de palmă la bază — avea doar două tăișuri, dar ambele scânteiau ascuţite ca briciul în lumina slabă. (…)
M‑am întors spre Vareck, am strâns bine mânerul tsincaatului și am luat poziţia de luptă. Ţineam lama în faţa mea, astfel încât tsincaatul să mă apere de la cap până la vintre, iar piciorul drept l‑am așezat puţin în faţa celui stâng. Nu am schiţat nicio încercare de a para fentele lui Vareck până când omul n‑a fost destul de aproape ca să mă poată atinge. S‑a apropiat centimetru cu centimetru și, cu fiecare pas târșâit, am simţit cum crește tensiunea în mine.
Vareck a pătruns în zona letală și a pregetat o secundă. Dintr‑o lovitură ar fi putut ajunge la pieptul meu, să mă străpungă cu lancea spiritului. O schimbare de ultim moment a atacului și ar fi putut trece de pararea mea, pentru a‑mi înfige lancea în coapsa dreaptă. Dacă era destul de rapid, putea chiar să‑mi pironească piciorul la podea și să mă omoare în bătaie cu o masă ori un scaun. O sumedenie de moduri de atac i se prezentau și el încerca să le aleagă pe cele mai oribile, pentru că un Talion trebuie să moară în agonie.
A ales și a pornit la atac. Apoi s‑a cutremurat, s‑a uitat la mine și și‑a văzut greșeala în ochii mei, exact când am citit‑o și eu în expresia moale de groază care i‑a cuprins trăsăturile feţei. A știut, chiar în timp ce împingea suliţa spre pieptul meu, că nu era nimic altceva decât o unealtă.
Am pivotat în faţă pe piciorul stâng și m‑am răsucit din calea loviturii ţintite spre pieptul meu. Suliţa mi‑a trecut printre braţul drept și coaste, apoi s‑a retras fără a mă atinge. Vareck a ridicat‑o și a încercat să pareze lovitura mea de sus în jos, dar mânerul decorat cu rune a pârâit și s‑a crăpat. Tsincaatul meu i‑a retezat clavicula și i‑a pătruns până în piept.
Fragment din TALION. REVENANTUL de Michael A. Stackpole
Leave a Reply