Țarpunk: Alina cea plină de lumină

Într-un regat în care magia și armele luptă pentru putere, o fată orfană pare să fie cheia către eliberare. Însă nimic nu este ceea ce pare. Regatul umbrelor a reușit să îmi stârnească interesul prin atmosfera sumbră și opulentă, inspirată de cultura Rusiei secolului XIX, pentru a defini un nou stil, denumit de autoare țarpunk. Descrieri ale luxului exagerat, ierarhii cu nume sonore (Corporalki, Etherealki, Materialki), denumiri de ținuturi precum Ravka sau Kribirsk și multe altele se amestecă pentru a contura un univers epic fantasy în care magia și tehnologia se ciocnesc pentru puterea absolută, scrie Alice Teodorescu pe Bookblog.

Iată și un fragment din acest young adult fantasy, în care tânăra eroină Alina își demonstrează puterea de a invoca cea mai te temut forță – LUMINA: 

Toate fețele s-au întors spre noi doi, iar sala s-a cufundat în liniște. Întunecatul și cu mine am pornit cu pași măsurați spre tronul aurit și, când ne-am apropiat, regele s-a îndreptat de spate, stapânit de nerabdare. Era un bărbat zvelt de peste patruzeci de ani, cu umeri rotunji, cu o mustață deschisă la culoare și cu ochi mari și lucioși. Era îmbrăcat în uniforma militară, cu o sabie subțire la brâu, cu pieptul acoperit de medalii. Lângă el, pe platforma supraînalțată, stătea un bărbat cu barba lungă și neagră. Purta veșminte de preot, dar pe piept avea blazonul aurit al regelui – vulturul cu două capete.

Întunecatul m-a strâns ușor de braț, avertizându-mă că urma să ne oprim.

— Înalțimea Voastră, moi tsar, a zis el cu glas limpede. V-o prezint pe Alina Starkov, Invocatoarea Soarelui.

Dinspre mulțime s-a auzit un cor de murmure. Nu știam dacă sa fac o mică plecăciune sau o reverenșă în toată regula – Ana Kuya insistase ca toți orfanii să învețe să-i salute pe cei câțiva oaspeți nobili ai ducelui. Și totuși, nu mi se părea nimerit să fac o reverență în pantaloni militari. Regele m-a salvat de la o gafă, făcându-ne un semn nerăbdator să ne apropiem.

— Veniți mai aproape! Adu-o lânga mine.

Întunecatul m-a condus pâna la baza platformei. Regele m-a măsurat din cap până în picioare, apoi s-a încruntat, scoțând în afară buza de jos:

— E cam urâțică.

M-am înroșit și mi-am mușcat limba. Nici regele nu era cine știe ce. Avea o bărbie teșita, iar de aproape i se vedeau vasele sparte de pe nas.

— Ia să văd ce știi să faci, a poruncit regele.

Mi s-a pus un nod în stomac. Sosise momentul. M-am uitat la Întunecatul, iar el mi-a facut semn cu capul, apoi și-a desfăcut larg brațele. În sală s-a lăsat o liniște încordată, iar mâinile i s-au umplut cu șuvițe negre de întuneric, ce se ridicau șerpuind în aer. Și-a împreunat mâinile cu un pocnet puternic. Întunericul a cuprins sala și din mulțime s-au auzit strigate speriate. De data asta, eram mai pregătită pentru umbrele groase care m-au învăluit, dar tot mi se părea înfricoșător. În mod instinctiv, am întins brațul în față, căutând ceva de care să mă sprijin, și am simțit mâna goală a Întunecatului apucându-mă de încheietură. Am fost copleșită de același sentiment intens de siguranță, apoi a răsunat în mine chemarea Întunecatului, pură și irezistibilă, care cerea un răspuns. Cu un amestec de panică și ușurare, am simțit cum se ridică ceva în mine. De data asta, m-am lasat în voia sa, n-am mai încercat să ma opun. Lumina s-a revărsat în sala tronului, învăluindu-ne în căldură și facând țăndări întunericul, ca pe un geam negru. Curtea a izbucnit în aplauze. Oamenii plângeau și se îmbrațișau între ei. O femeie a leșinat.

Regele se ridicase de pe tron și bătea cel mai tare din palme, cu un aer triumfător. Întunecatul mi-a dat drumul la mână, și lumina a dispărut.

— Extraordinar! a strigat regele. O minune!

A coborât treptele podiumului, urmat în liniște de preotul bărbos, apoi mi-a luat mâna între ale sale și a dus-o la buzele lui umede.

— Draga mea! a spus el. Scumpa mea fată!