Textul ce urmează a fost scris în primăvara acestui an, fiind deopotrivă o reacție ”la cald” privind alegerile prezidențiale din România, dar și un posibil epilog la volumul ”Patologiile puterii. Gândurile unui convalescent” (Editura Trei, 2025).

Mi-e tare greu să scriu acest epilog la ediția românească a cărții Patologiile puterii. Gândurile unui convalescent. De ce? Pentru că de câteva luni și mai cu seamă în ultimele săptămâni apar aproape în fiecare zi știri-bombă, care arată că trăim o epocă de intensă patologie a puterii. Parcă au loc concomitent mai multe erupții vulcanice, generând la rândul lor tsunamiuri devastatoare. Urmăresc știrile non-stop și nici așa nu reușesc să mă țin la curent cu toate manifestările de patologie a puterii, care confirmă și ilustrează cum nu se poate mai bine tezele prezentate în carte.

Aș vrea mai întâi să reiau ideea că populismul reprezintă o patologie a puterii în democrație și că este o boală care s-ar putea dovedi letală pentru acest regim politic. El are la bază o patologie a neputinței și resentimentului, mobilizând afecte negative extreme, precum ura, invidia și dorința de răzbunare. Primesc și eu, ca atâția alții, zeci sau chiar sute de insulte și amenințări în fiecare zi: „trădător”, „vândut”, „sorosist”, „șobolan”, „vierme”, „sodomit” și altele pe care nici nu le pot reproduce, „te așteaptă închisoarea”, „vedea-te-aș spânzurat în piață publică”, „vei fi judecat de Tribunalul Poporului”, „avem nevoie de un război civil ca să fiți împușcați toți intelectualii trădători”.

Nu am vorbit în carte despre rețelele de socializare. Ele pot deveni în mod evident cutii de rezonanță ale populismului, ale dezinformării și ale afectelor celor mai violente, reproducând în mediu virtual ceea ce Gustave Le Bon a descris ca elemente-cheie ale psihologiei mulțimilor: contagiune, sugestibilitate, credulitate, infantilizare, radicalizare, lipsă de logică și de gândire critică. Ele pot suscita valuri de adorație extremă și ură fără limite. Ele pot crea, de asemenea, realități paralele în care Ucraina a atacat Rusia, vaccinul a ucis milioane de oameni, strămoșii noștri comunicau prin telepatie, femeile captează energiile cosmice cu fusta și părul, iar dacii se hrăneau cu fructe de pădure. Sfidarea constantă a rațiunii, sacrificiul permanent al intelectului, crucificarea oricărei forme de logică constituie tehnici redutabile de mobilizare și fidelizare ale adepților.

Ce am spus în carte despre AUR și protocronism a fost mult depășit la ultimele alegeri de succesul lui Călin Georgescu și al partidelor extremiste, care au însumat o treime din voturi. Am putut vedea cum un ”psihotic” poate genera o veritabilă psihoză colectivă. El nu este altceva decât catalizatorul unor tendințe deja prezente în societatea românească. Asta nu face decât să confirme teza că patologia unui lider nu este niciodată pur individuală. Se prea poate ca Georgescu să eșueze și chiar să dispară din viața politică. Tendințele din societate vor continua să existe și alți demagogi vor încerca să profite de pe urma lor.

La acest eșec răsunător al democrației românești au contribuit din plin și partidele zise proeuropene în frunte cu tripleta Iohannis-Ciucă-Ciolacu. Președintele Iohannis ilustrează de minune teza pierderii contactului cu realitatea ca efect al izolării, iar campania nerușinată pentru promovarea cărții generalului Ciucă va rămâne un model de anticampanie: cum să cheltuiești milioane de euro pentru a ruina definitiv cariera politică și bruma de respectabilitate ale beneficiarului. Tot în registrul prostiilor antologice se situează și stratagemele PSD-ului și PNL-ului, care au direcționat voturi către Simion și Georgescu pentru a avea parte de un tur doi confortabil. Cu asemenea apărători, nu-i de mirare că democrația a ajuns într-un teribil impas, culminând cu anularea alegerilor, ceea ce a amplificat, evident, furia votanților AUR-SOS-POT.

O consternantă orbire s-a produs și în cazul președintelui Biden, care a persistat cu candidatura pentru un nou mandat, deși era evident pentru toată lumea, în afară de el, că nu-l mai țineau balamalele. Așa se întâmplă cu cei care nu se dau duși de la putere, fiind dependenți de ea. Dacă și-ar fi pregătit din timp succesiunea și dacă n-ar mai fost dat la o parte pe ultima sută de metri, poate că nu s-ar mai fi produs catastrofa revenirii lui Trump la Casa Albă, un Trump mult mai nociv decât în prima rundă, animat de o nelimitată sete de răzbunare.

Haosul pe care a reușit să-l creeze în câteva săptămâni este inimaginabil: declarațiile despre anexarea Groenlandei și Canadei, războiul comercial împotriva unor parteneri vechi și de nădejde, numirile unor incompetenți notorii în funcții-cheie, precum Apărarea, Sănătatea și FBI-ul, desființarea ilegală a unor agenții guvernamentale, precum USAID, terorizarea funcționarilor de către echipa lui Elon Musk, toate acestea și încă multe altele au creat un climat de nesiguranță generalizată și frică, propriu regimurilor despotice. În prima frază a discursului de învestitură, noul președinte a anunțat începutul epocii de aur, iar rinocerii MAGA se întrec în propuneri aberante: ziua de naștere a lui Trump să fie declarată zi națională și figura lui să fie imprimată pe bancnote. Chiar dacă asemenea ignominii nu vor deveni realitate, ele arată că prostia și josnicia au devenit maniere de afirmare a zelului și loialității. Rușinos este și felul în care politicieni republicani până nu demult rezonabili și decenți și-au sacrificat rațiunea și decența pe altarul cultului personalității. În cel mai bun caz, tac complice.

Episodul care a revelat, mai mult decât oricare altul, extrema patologie a trumpismului este, fără îndoială, cursa întinsă președintelui Zelenski în Biroul Oval. Am avut cu toții impresia că ne uităm la un film cu gangsteri, în care presupusa lipsă de respect este invocată pentru a justifica o execuție. Dar nu orice film cu mafioți, pentru că, de pildă, Don Vito Corleone respecta un anumit cod al onoarei și se comporta, în comparație, ca un gentleman, ci un film cu mafioți lipsiți de orice rușine și decență. A fost un spectacol de o extremă obscenitate. 28 februarie, vinerea neagră a anului 2025, reprezintă, vorba lui Roosevelt, „a day which will live in infamy”.

Hărțuirea coordonată a președintelui ucrainean a început cu împunsăturile lui Trump și ale josnicului sicofant Brian Glenn pe tema ținutei arborate de Zelenski încă de la începutul războiului, ceea ce este cu atât mai surprinzător cu cât ne-am obișnuit să-l tot vedem pe Elon Musk îmbrăcat, până și-n Biroul Oval, ca un dealer de droguri. „Omul cel mai bogat de pe planetă” reprezintă, de bună seamă, un exemplu extrem de patologie a puterii: își dă cu părerea despre orice, intervine în alegerile din Germania și România, terorizează funcționarii din ministere și agenții guvernamentale, țopăie nebunește la mitinguri, își exprimă triumful prin țipete sălbatice, susține extrema dreaptă pe unde apucă și într-un mod foarte strident, mergând până la reproducerea repetată a „salutului roman”.

Transgresiunea acestui tabu a suscitat imitatori: Steve Bannon și, la noi, Călin Georgescu. E tare omul nostru! Tocmai i se aduseseră la cunoștință acuzațiile Parchetului General, printre care și declarațiile cu caracter legionar, iar el ce a găsit de cuviință să facă? A executat un impecabil salut legionar, ducând mai întâi mâna la inimă și apoi înălțând brațul către cer. O fi fost un gest calculat sau un episod de decompensare psihotică? Cert este că partizanii săi au negat realitatea, spunând că sorosiștii îi caută nod în papură. M-am și amuzat să postez pe Facebook un comentariu ironic: „De fapt, salutul făcut de Călin Georgescu este salutul geto-dac, pe care l-au preluat romanii, la fel ca și limba strămoșească și tot ce au avut ei mai bun. Așa își afirmau geto-dacii devoțiunea față de Zamolxe, adevăratul profet al creștinismului ortodox.” Pe lângă nenumărate insulte, n-au lipsit nici reacțiile aprobatoare: „Bun comentariu, pentru idioți și inculți care au caracterizat ca fiind salutul legionar”, spunea un susținător al profetului protocronist (am păstrat grafia și sintaxa de dragul autenticității).

Cum să nu râzi de asemenea prostii? Râsul este unul dintre principalele antidoturi la ridicolele derive ale lumii contemporane. Ah, câtă nevoie am avea de un nou Aristofan, care să denunțe toate gogomăniile zilelor noastre! Dar unde mai găsim astăzi demos-ul atenian, capabil să râdă cu poftă de propriile slăbiciuni, greșeli și derapaje?

Theodor Paleologu

12 martie 2025