Cartea profesorului Vasile Dem. Zamfirescu, Nevroză balcanică, apărută de curînd la Editura Trei, este pentru cultura română și pentru societatea românească, în ansamblul ei, o carte-eveniment. Suferința noastră difuză – și cu atît mai chinuitoare – își cerea, de douăzeci de ani încoace, un nume, o explicație și un tratament.

Astfel, tematizată și structurată, în sfîrșit diagnosticată de către psihanalistul-filozof, devine suportabilă, iar inconvenientul de a fi… român, acceptabil. Spre deosebire de suferința fizică, cea psihică este invers proporțională cu nivelul conștientizării determinanților săi. Cu cît cunoaștem mai puțin motivul suferinței noastre, cu atît aceasta este mai extinsă și mai puternică; pe măsură ce motivele se precizează, aria ei se restrînge și intensitatea diminuează.

Blestemul – aproape metafizic – de a fi român, teoretizat în mod obișnuit într-un registru fatalist, este tratat de Vasile Dem. Zamfirescu în termenii și cu mijloacele psihologiei ca nevroză balcanică. Răul primordial este astfel îmblînzit, domesticit, adus în orizontul în care „boala de moarte“ este curabilă și răul absolut este reversibil. Teza cioraniană a explicării „deficiențelor actuale ale poporului român“ ca fiind produsele „unor deficiențe psihologice structurale“ nu este acceptată de Vasile Dem. Zamfirescu, care adoptă o „viziune realistă“ ca „premisă pentru schim­barea efectivă“. O asemenea viziune include „istoria în explicarea ecuației psihologice și psihopatologice a românilor“.

Acolo unde simțim față de alții doar ură, invidie și resentiment, Vasile Dem. Zamfirescu face să transpară ura de sine – originată, la rîndul ei, în „neiubiriea părinților“ (care pot fi identificați categorial ca istoria și geografia României). „Citind (în cartea lui Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român –n.m.) partea dedicată luptei disperate pentru existență în vecinătatea Imperiului Otoman, luptă care a durat aproape o jumătate de mileniu, nu am putut evita compararea populațiilor românești cu un copil care nu a fost iubit de părinții săi: geografia și istoria“. Acolo unde simțim o anxietate nedeterminată, vagă și paralizantă, Vasile Dem. Zamfirescu descoperă sedimentate frici mundane și cît se poate de concrete, îndelung reprimate: frica de pierderea mijloacelor de subzistență; umilirea produsă de nesiguran­ța zilei de mîine; frica produsă de un sistem represiv extrem de dur, semicentenar, urmată, inerțial, de tendința de a-ți reprima agresivitatea în epoca tranziției. „Rușinea de a fi român“ este „desacralizată“ ca rușine de bătăile încasate în decursul istoriei, începînd cu bătaia fondatoare încasată de către daci de la romani și pînă la bătaile primite de la turci sau de la ruși.

Privită cu ochii psihanalistului, învinovățirea celuilalt se arată a fi reacția de apărare față de sentimentul propriei vinovății, de sub a cărui dominație încercăm să ne sustragem, proiectînd-o asupra altora. Intransigența acuzatoare este, deci, indicatorul unui disconfort autoestimativ. Lipsa acesteia, la Octavian Paler, îi întărește autorului convingerea că acesta s-a menținut în limitele compromisului decent, în pofida statutului său de „înalt demnitar comunist“: „…faptul că, după 1990, nu a făcut excese în repudierea comunismului atestă că nu a avut nevoie de acest mijloc de dezvinovățire perversă“. În lumina acestor spuse, cazul Mona Muscă nu mai pare la fel de inexplicabil, cum a putut părea la momentul producerii, într-o interpretare filozofică realizată la cald.

Conștientizînd motivul real al suferinței lor lăuntrice, așa-numitul traumatism al naș­terii, repetat aproape la fiecare generație, românii vor putea să se „vindece“, adică să iasă de sub dominația autoculpabilizării și a urii de sine. Ca manifestări deghizate ale urii de sine, agresivitatea, invidia, resentimentele (reunite emblematic sub imperativul războinic: „să moară și capra vecinului!“) se vor retrage treptat, lăsînd să se vadă pe tot mai multe chipuri zîmbetul împăcării cu sine și cu ceilalți.

Citește întreaga recenzie a lui Horia Pătrașcu în Observatorul cultural.