”Vino în cătare, te pun la frigare”. Un comisar pe trei cărări

Din prudenţă, Adamsberg lăsase încă dinainte destui dolari pe tejghea pentru a plăti consumaţia, în caz că ar fi căzut de pe scaunul de bar.

Coniacul îi dădu o interesantă lovitură de graţie, o senzaţie de pierdere radicală a urmelor, rămăşiţe de furie amestecate cu accese de hlizeală, o convingere de om puternic, ia vino să te baţi aici dacă eşti urs, amic, mort, peşte sau orice altă glumă bună de soiul ăsta. Vino în cătare, te pun la frigare, îi spusese bunică-sa, cu furca în mână, unui soldat german care înainta cu intenţia s-o violeze, ce glumă. Şi acum se amuza când îşi amintea. Viteaza lui bunică. Auzi vocea barmanului venind de foarte departe.

─ Nu te enerva, man, da’ mai bine ai face dacă ai lăsa-o mai moale în seara asta şi te-ai duce să te plimbi. Vorbeşti singur.

─ Îţi vorbesc de bunică-mea.

─ Ce-mi pasă mie de bunică-ta? Ce văd eu e că ai pornit-o bine la vale şi că se va sfârşi prost. Nici măcar nu mai ştii ce vorbeşti.

─ N-am pornit nicăieri. Stau aşezat aici, pe scaunul meu.

─ Deschide urechile, franţuzule. Eşti criţă şi ai ochii în ceaţă. Ţi-a dat cumva papucii iubita? Nu-i un motiv să cazi pe jos. Hai, şterge-o! Nu-ţi mai dau nimic.

─ Ba da, afirmă Adamsberg, întinzând paharul.

─ Gura, franţuzule. Mişcă-te de aici sau chem sticleţii.

Adamsberg izbucni în râs. Sticleţii. Ce glumă bună.

─ Cheamă sticleţii şi dacă vin în cătare, pe tine te pun la frigare!

─ Ei, drăcie, se enervă barmanul, doar n-o să trăncănim cu orele. Nu-s nici eu cu caş la gură, iar tu începi să mă calci pe bătături. Ia-o din loc, ţi-o spun!

Omul, croit ca un tăietor de lemne canadian din cărţile cu poze, dădu ocol barului şi-l înşfăcă pe Adamsberg de subsuori. Îl trase până la uşă şi-l puse în picioare pe trotuar.

Uşa cafenelei se trânti în nasul lui Adamsberg, care se chinui puţin să-şi recupereze haina căzută pe trotuar, apoi să şi-o tragă pe mâneci în direcţia normală.

― Dacă e vorba de iubite, am una în plus! strigă el, singur pe stradă, la adresa barmanului.

Paşii lui şovăielnici îl conduseră mecanic până la intrarea pe poteca pe care se trăgeau bărcile. Fu vag conştient de faptul că Noëlla îl putea aştepta acolo, pitulată în umbră precum lupul cenuşiu. Îşi găsi lanterna şi o aprinse, măturând împrejurimile cu un gest nesigur.

― Nu e nimic de făcut! zbieră el, singur pe potecă.

Un tip care le poate veni de hac unor urşi, unor sticleţi, unor peşti, nu se poate el descotorosi de o tipă, ce credeţi?

Adamsberg o porni hotărât pe potecă. În pofida tangajului produs de beţie, amintirea drumului, cuibărită în talpa picioarelor lui, îl conducea vajnic, chiar dacă se mai izbea la răstimpuri de vreun trunchi, ca urmare a îndepărtării de la direcţia cea bună. I se păru că ajunsese de-acum cam pe la jumătatea drumului. Hai că eşti tare, băiete, ai baftă.

Nu îndeajuns ca să se ferească de creanga joasă care oprea trecerea şi pe sub care se strecura în mod obişnuit. Primi creanga drept în frunte şi simţi cum cade jos, mai întâi în genunchi, apoi cu faţa, fără ca mâinile lui să poată face ceva pentru a amortiza căderea.

Fragment din Tridentul lui Neptun de Fred Vargas