Ben Affleck ar putea primi rolul principal în filmului lui David Fincher, Gone Girl, adaptare după thrillerul omonim al lui Gillian Flynn, tradus la Editura Trei sub titlul Fata dispărută.
Affleck (regizorul filmului Argo, oscarizat la începutul acestui an) ar urma să-l joace pe Nick, jurnalistul cercetat de poliție în urmă dispariției soției sale, Amy, dispariție petrecută taman în ziua în care ar fi trebuit să aniverseze cinci ani de mariaj. Cartea este structurată pe două voci – reacțiile lui Nick după dispariției soției, respectiv jurnalul lui Amy care debutează din primele momente ale relației lor conjugale. (Sursă: The Guardian.)
***
Și un fragment din FATA DISPĂRUTĂ, până vine și confirmarea oficială:
Gilpin a deschis ușa aceleiași încăperi în care mă interogase cu o noapte înainte. În mijlocul mesei se afla cutia argintie cu cadoul lui Amy. M-am oprit și am început să mă holbez la cutie, care arăta rău prevestitor în această nouă ambianță. M-a copleșit un sentiment de groază. De ce n-o găsisem înainte? Ar fi trebuit să dau peste ea.
— Dă-i drumul, mi-a zis Gilpin. Vrem săa arunci o privire la asta.
Am deschis-o cu precauție, de parcă înăuntru ar fi fost o țeasta de om. Am dat doar peste un plic albastru-cenușiu, însemnat cu ”PRIMUL INDICIU”.
Gilpin a rânjit.
— Imaginează-ți nedumerirea noastră. Un caz de persoană dispărută, și apoi găsim un plic cu inscripția PRIMUL INDICIU.
— E pentru vânatoarea de comori pe care soția mea…
— Așa, da. Socrul tău a menționat asta.
Am deschis plicul și-am scos o bucată de hârtie groasă, de culoarea văzduhului — din topul cu monogramă al lui Amy — împăturită în două. Am simțit că fierea îmi urcă în gâtlej. Vânătorile astea de comori se învârteau mereu în jurul unei singure întrebări: Cine este Amy? (Ce gândește nevastă-mea? Ce a fost important pentru ea în anul din urmă? Ce momente au făcut-o mai fericită? Amy, Amy, Amy, să ne gândim la Amy.)
Am citit primul indiciu cu dinții încleștați. Data fiind dispoziția noastră conjugală din ultimul an, avea sa mă pună într-o lumină teribilă. Nu-mi mai trebuia nimic altceva care să mă pună într-o lumină așa de proastă.
Că sunt a ta studentă îmi imaginez
Și tu profesor, plin de farmec și deștept
Cu mintea (și cu trupul) te visez.
Nu ți-aș aduce flori, să fiu a ta elevă
Ci ți-aș da, poate, doar o dulce oră în birou.
Așa ca haide, vino, te aștept
Ce este viața sa te-nvăț din nou.
Era un itinerar pentru o viață alternativă. Daca lucrurile ar fi mers potrivit viziunii soției mele, ieri s-ar fi învârtit pe lângă mine în vreme ce citeam poemul. Privindu-mă plină de ațteptare, emanând speranță precum căldura de la febra: Te rog să te prinzi. Te rog să mă cuprinzi pe mine.
Iar într-un târziu avea să zică: Deci? Iar eu:
— A, de fapt știu! Cred că se referă la biroul meu. Sunt profesor suplinitor. Aha. Asta trebuie să fie, nu?
Am mijit ochii și am citit din nou.
— A fost blânda cu mine anul ăsta.
— Vrei sa te duc? a întrebat Gilpin.
— Nu, am mașina lui Go.
— Merg după tine atunci.
— Crezi că e important?
— Păi, arată pe unde-a fost cu o zi sau două înainte să dispara. Deci nu e lipsit de importanță.
S-a uitat la bucata de hârtie.
— Draguț, nu? E ca în filme: o vânatoare de comori. Eu și nevastă-mea ne dam câte o felicitare, ieșim poate să mâncam ceva. Voi, se pare, o faceți ca lumea. Păstrați romantismul.
După care Gilpin și-a coborât privirea spre pantofi, a început să se simtă nelalocul lui și și-a zăngănit cheile, dând semnalul de plecare.
1 Pingback