Autoarea romanelor Vina şi Măştile fricii, Camelia Cavadia, a acordat un scurt interviu blogului Editurii Trei, lăsându-ne să pătrundem în universul ei. O lume plină de cărţi.
Eşti o persoană veselă, pozitivă şi plină de viaţă. De unde atâta tristeţe în cărţile tale? Mai ales în Măştile fricii…
Am fost un copil hiper sensibil, care jumătate din copilărie a plâns. Nu pentru că aș fi avut motive, ci pentru că mi se părea că am. Plângeam din orice. Mi-am exasperat părinții cu lacrimi inepuizabile și suspine interminabile. Am ținut-o așa destul de mult, până prin clasa a V-a, a VI-a. Pe urmă m-am mai domolit și încet-încet m-am echilibrat. Am rămas și acum sensibilă și chiar dacă nu mai plâng la fel de mult, tot mă consumă și mă atinge fiecare cuvânt.
Poate că de aici mi se trage simpatia mea pentru oamenii mai slabi, mai timizi, mai introvertiți. Uite, de exemplu, atunci când urmăresc un meci sau un eveniment sportiv, eu întotdeauna țin cu cei care au cele mai mici șanse de cîștig. Dacă există în vreo carte un personaj mai bătut de soartă, marginalizat, ei bine, eu de ăla prind drag. Din toată familia mea, de exemplu, pe bunica mea am iubit-o cel mai mult și știi de ce, pentru că nu prea era pricepută la nimic, iar mama o certa mereu. Nu știu de ce simt să mă raliez cu cei mai slabi și neajutorați. Plâng și acum de rup pământul dacă văd pe cineva nedreptățit. Imaginile cu bătrâni suferinzi de foame sau de frig, cu copii părăsiți, maltratați, astea îmi fac rău fizic. Pe unele nu le uit niciodată. Pe cele frumoase le uit, dar pe cele care mă impresionează, nu.
Cum îţi alegi personajele? Există aceşti oameni mistuiţi de demoni în viaţa reală? Se pot recunoaşte ei în Tomas H., Ema, Sofia sau David?
Da, fiecare dintre personajele enumerate își are un corespondent în realitate. Fie că e vorba doar despre un mic gest sau doar de o situație izolată, toate își trag forța din ceva ce am văzut sau am trăit. Asta nu înseamnă că sunt copii fidele ale unor oameni, nicidecum, ci doar că există în fiecare dintre ele ceva ce a declanșat poveștile respective. Dacă s-ar recunoaște în ele oamenii respectivi? Nu știu, nu cred. Nu numai pentru că, așa cum am spus, corespondețele sunt izolate, ci pentru simplu fapt că ei nu se pot vedea așa. Dacă s-ar putea vedea, atunci multe dintre problemele lor ar fi ca și rezolvate.
Uite, dacă vrei să știi, de exemplu, Stella are foarte multe din mine. Aceeași obsesie de a cântări fiecare cuvânt, de a diseca fiecare gest, aceleași monologuri interioare interminabile, aceeași mare dorință de a fi bine (uneori cu orice preț), aceeași dorință de a înțelege și de a nu renunța ușor.
Abordezi în cărţile tale teme dificile: cum degradează alcoolul oamenii si relaţiile dintre ei; violenţa în familie şi efectele sale pe termen lung. Peste ce dificultăți ai dat în creionarea personajelor aflate în miezul acestor probleme de viaţă?
Dintotdeauna m-au fascinat relațiile dintre oameni, transformările, felul în care ceva bun devine ceva de nesuportat, felul în care oamenii trec de la iubire la ură, de la drag la nepăsare. Mă interesează, de asemenea, anomaliile, modul în care cei care ar trebui să te apere și să te iubească necondiționat devin cei mai temuți tartori. Așa cum am mai spus, mă interesează mai degrabă procesul devenirii decât rezultatul în sine. Dificultățile apar în momentul în care simt că ceea ce am scris nu este la fel de puternic precum imaginea pe care vreau s-o redau, starea pe care îmi doresc s-o transmit.
Care scenă din cartea Măştile fricii ţi-a fost cel mai greu să o scrii? Cum te afectează emoţional astfel de scene?
Scena în care David îl maltratează fizic pe George, exact așa cum procedase tătăl lui cu el. Aveam scena în minte, vedeam caloriferul, vedeam spaima din ochii lui George, vedeam scânteile din ochii lui David și-mi părea rău pentru amândoi. Nu aveam însă cum să-i salvez. Scena aia trebuia să se întâmple. M-am pregătit câteva zile înainte să o scriu, dar tot mi-a fost greu.
Mă afectează, pentru că mă obișnuiesc atât de tare cu personajele mele încât ele devin aproape oameni reali. Le preiau suferințele, chinurile, le plimb bucuriile, le trăiesc tristețile. Merg cu ei la birou, adorm cu ei în minte, vorbesc cu ei. Ajungem să conviețuim și știu și eu, știu și ei că aceea e povestea lor și nu alta. Deci, grea, ușoară cum e ea, eu pe aia trebuie să o scriu.
Ema, personajul-narator din romanul Măştile fricii, dar mai ales David îndură foarte mult atât fizic, cât și psihic. Este chinuitor să citești și să-ți imaginezi suferința lor. Trecutul le conduce și le transformă viața. Ce crezi că ar trebui să conteze mai mult în viețile noastre, trecutul, prezentul sau viitorul?
Eu cred că nu poți trăi prezentul dacă nu ești împăcat cu trecutul, la fel cum nu poți proiecta viitorul, dacă nu reușești să te bucuri de prezent și să trăiești în el. Cred că toate aceste etape contează. E adevărat că există momente în care ți-ai dori să treci peste trecut, să-l uiți (mai ales când acesta este unul urât, greu, de natură să te tulbure) și să trăiești mai mult în prezent, dar chiar nu poți face acest lucru. Nu pentru că nu ai vrea, ci pentru că, de cele mai multe ori, trecutul se infiltrează în prezent și-l tulbură, uneori îl zguduie. Nu poți fi fericit în prezent dacă trecutul nu vrea să rămână în trecut.
La fel cum uneori nu-ți poți face planuri pentru un viitor frumos și luminos atâta timp cât prezentul este unul groaznic. Oricât de optimist ai fi. Uneori nu găsești resursele să vezi luminița de la capătul tunelului.
Cred însă că riscul cel mai mare este să nu știm să trăim prezentul și să ne raportăm prea mult la trecut sau la planurile de viitor uitând de acum și aici.
Leave a Reply