Exprimarea pasivă a mâniei prin uitări, refuzuri nemotivate, tăceri grele, atitudini de amânare sistematice şi nejustificate poate deveni singurul mijloc de a ne exprima indirect şi la modul defensiv agresivitatea.
Acest tip de rezistenţă pasivă îşi are utilitatea în faţa exigenţelor excesive ale celuilalt. Se ştie că dacă am exprima-o prea deschis, ea va fi o sursă de conflicte încă şi mai ascuţite decât dacă am face-o înţeleasă indirect prin uitări, sau printr-o atitudine care arată că, deşi nu reacţionăm, suntem furioşi pentru ceea ce ni se cere.
Un exemplu este, atunci când, ştiind că este foarte aşteptată, predăm o lucrare în ultimul moment, deşi am rezolvat-o cu mai mult timp în urmă, dar gândindu-ne totodată, fără să o spunem, că ar fi trebuit să fie elaborată de altcineva.
Practicat în mod sistematic, acest mijloc poate deveni exasperant, persoana preferând să se plângă de fiecare dată de incapacitatea celorlalţi care nu ştiu să-i dea ajutorul necesar.
Fragment din:
Resentimentul mai mult sau mai puţin conştient exprimat prin rezistenţă pasivă nu exclude de fapt o anumită plăcere pentru indispoziţia pe care o provoacă celorlalţi acest comportament.
La extrema cealaltă, mânia celui cu un comportament pasiv-agresiv nu va mai fi pur şi simplu exprimată în mod indirect faţă de celălalt, ci va fi întoarsă către propria persoană. Scopul ultim, totuşi, rămâne acelaşi: a-l atinge pe aproapele, pozând în mod
dureros în victimă sau însuşindu-şi mai mult decât ar fi necesar rolul de martir.
Karine nu se simte prea bine în pielea ei. Ştie că este prea sensibilă, uneori prea pasivă, şi că agasează oamenii. Nici nu se poate împiedica să plângă atunci când are o nemulţumire. Îşi cunoaşte firea pesimistă; ştie că are un talent deosebit să vadă paharul mai degrabă pe jumătate gol, decât pe jumătate plin. În fond, ştie despre ea că se joacă de-a martira, fără să aibă vreun motiv; aşteaptă, cu braţele încrucişate, atât la birou cât şi acasă, ca nevoile sale să fie mai bine înţelese. Întârzierile ei, dificultatea de a face un serviciu, tendinţa ei de a-şi pune singură piedici îi sunt reproşate de către anturaj, nu numai în viaţa ei personală, ci şi în viaţa profesională. În mod fundamental, această tânără femeie nu este fericită în viaţă, dar modul ei de a exprima acest lucru este tipic: în loc să reacţioneze, să caute soluţii, ea se mulţumeşte să-şi analizeze întruna insatisfacţia şi mâniile, având sentimentul că nu a avut niciodată noroc.
Găsim adesea la persoanele pesimiste sau având o tendinţă depresivă utilizarea preferenţială a acestui mecanism de apărare. S-a vorbit la unii subiecţi despre un anumit tip de nevroză: nevroza de eşec. La subiecţii la care se menţionează acest diagnostic, se regăseşte în mod incontestabil şi predominant această modalitate defensivă.
1 Pingback