Numai punerea unei asemenea întrebări poate fi luată drept un sacrilegiu de tifosi cârpei de praf high-tech.

Cu toate acestea, cât de plăcut este să nu simţi niciun dram de vinovăţie în pofida vaselor rămase în chiuvetă, a patului nefăcut şi a maldărului de reviste aruncate de-a valma în coşul anume ales pentru a le adăposti pe cele care merită păstrate. Lucrurile nu sunt deloc simple şi fiecare are propria sa marjă de toleranţă privitoare la dezordine.

  

  

 

Scara de valori pur subiectivă şi absolut personală nu poate fi transmisă nici de la mamă la fiică, nici între prietene. Din păcate, gradul de tolerare a dezordinii este o chestiune complet personală:

  • unii vor resimţi şi cea mai mică pernă mişcată de la locul ei drept o încălcare ireparabilă a principiilor fundamentale ce garantează ordinea familială;
  • alţii nici măcar nu îşi vor aminti când au scos ultima dată masa de călcat, aşa că vor lua la întâmplare un tricou din grămada din dulap.

Să ne întoarcem la întrebarea esenţială: chiar trebuie să fie totul, continuu, într-o ordine care să-ţi ia ochii? Răspunsul rezonabil este: nu. Fiindcă, dacă totul ar fi perfect, ne-am afla într-o locuinţă de prezentare ori într-un spot publicitar şi, după cum oricine ştie, aşa ceva nu este realitatea.

  

  

 

Cu toate acestea, pentru unii perfecţiunea este scopul suprem. Niciun fir de praf nu are şansa de a rezista, nicio rufă şifonată, nicio pernă nearanjată, niciun covor nebătut… Pentru ei niciun moment consacrat sarcinilor gospodăreşti nu poate fi unul ratat în această căutare absolută. În care caz dezordinea este resimţită ca suferinţă, iar aranjarea frenetică drept act salvator.

Fragment din cartea 

Spune-mi cum ţi-e casa, ca să-ţi spun cine ești!

de BÉNÉDICTE RÉGIMONT, psiholog și coach în decoraţiuni