Libby Day avea şapte ani când mama şi surorile ei au fost ucise în “Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat şi a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis crimele. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Clubul Omor — o societate secretă pasionată de crime celebre — o contactează pe Libby şi o presează să le ofere detalii despre acea noapte sângeroasă, pledând pentru nevinovăţia lui Ben.

 

— Ei binee, s-a băgat în cele din urmă Lyle, intonând pompos cuvintele, aveți înainte o figură de căpătâi a ca­zului Day, un așa-numit martor ocular, așa că de ce nu trecem la adevăratele întrebări?

— Am eu o întrebare adevărată, a zis unul dintre cei doi cu fețe de polițai, surâzând și foindu-se în scaun. Dacă nu te deranjează să trec la subiect.

Și chiar a așteptat să spun că nu mă deranjează.

Fragment din:

Locuri intunecate— De ce ai declarat că Ben ți-a omorât familia?

— Fiindcă asta a făcut, am zis. Eram acolo.

— Te ascundeai, scumpo. N-aveai cum să vezi ce spui c-ai văzut, altfel ai fi fost și tu moartă.

— Am văzut ce-am văzut, am început să zic, cum fac întotdeauna.

— Rahat. Ai văzut ce ți s-a spus să vezi, fiindcă erai o fetiță cuminte și speriată care voia să ajute. Procuratura te-a făcut în sânge. Te-au folosit ca să doboare cea mai ușoară țintă. Cea mai de mântuială anchetă de poliție pe care-am văzut-o.

— Eram în casă…

— Da, și atunci cum explici focurile de armă care-au omorât-o pe mama ta? m-a pistonat tipul, aplecându-se înainte. Ben n-avea urme pe mâini…

— Băieți, băieți, s-a băgat bărbatul mai în vârstă, fluturându-și degetele groase și zbârcite. Și doamnelor, a adăugat onctuos, înclinând capul spre mine și Madam Permanent. Nici n-am prezentat măcar datele cazului. Trebuie protocol, ori suntem fix ca pe un forum de pe internet. Când avem așa un oaspete ar trebui să fim şi mai atenţi că suntem pe aceeași lungime de undă.

Nimeni nu și-a arătat dezacordul mai mult decât cu un bombănit, așa că bătrâiorul și-a umezit buzele, s-a uitat prin lentilele bifocale și și-a mai stârnit un pic flegma din gât. Era un tip autoritar, însă cumva nelalocul lui. Mi l-am imaginat acasă la el, singur, mâncând pier­sici la conservă pe blatul din bucătărie, cu gura plină de sirop. A început să recite din notițe.

— Ce ştim: Cam pe la ora 2 dimineața, pe 3 ianuarie 1985, o persoană sau mai multe a ucis trei membri ai familiei Day în ferma lor din Kinnakee, Kansas. Printre decedați se numără Michelle Day, de zece ani, și Debby Day, de nouă, ca și capul familiei, Patty Day, mama lor, în vârstă de treizeci și doi de ani. Michelle Day a fost su­grumată; Debby Day a fost omorâtă cu lovituri de topor, Patty Day a murit după două focuri de armă şi după ce a suferit lovituri de topor și tăieturi adânci provocate de un cuțit de vânătoare.

Am simțit cum îmi urcă sângele în urechi și mi-am spus că n-auzeam, oricum, nimic nou. Nimic care să mă panicheze. Nu prea eram atentă, niciodată, la detaliile crimei. Lăsam vorbele să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, ca un pacient cu cancer, înfricoșat, care aude jargonul acela codat și nu pricepe o iotă cu excepția faptului că veștile sunt foarte, foarte proaste.

— Ce mai ştim, a continuat omul. Mezina, Libby Day, șapte ani, era în casă și a scăpat de ucigaș sau de ucigași printr-o fereastră din camera mamei sale.