Jung are viziunea unui şarpe care se strecoară în corpul unui Christos crucificat, ieşind apoi din gura lui.
În timp ce Jung priveşte scena cu nedumerire, o pasăre albă de pe umărul lui vorbeşte:
„Lasă să plouă, lasă vântul să vuiască, lasă apa să curgă şi focul să ardă vâlvătaie. Lasă fiecăruia creşterea sa, lasă timp devenirii“. (Cartea Roșie, p. 310a).
Juxtapunerea acestor imagini respingătoare şi sublime ilustrează ideea lui Jung că a‑ţi trăi propria viaţă, adică a avea o „dezvoltare“ proprie, este o sarcină sumbră. „Într‑adevăr“, ne spune Jung, „drumul trece prin Răstignit“ (CR, p. 310a). Pentru a intra în propria viaţă nu e nevoie numai de o enormă smerenie, ci şi de înfrângerea aversiunii şi chiar a dezgustului.
O persoană „mai degrabă născoceşte orice fel de viclenie care să‑i facă posibilă scăparea, căci nimic nu e comparabil cu chinul propriului drum“ (CR, p. 310a).
Unii se îndrăgostesc şi alţii comit crime ca un mijloc de a evita să devină ei înşişi. Jung se află din nou într‑o dispoziţie existenţialistă, una care‑şi trage seva din Aşa grăit‑a Zarathustra a lui Nietzsche şi anticipează noţiunea de „autenticitate“ a lui Heidegger şi Sartre şi, desigur, propria noţiune a lui Jung de „individuare“.
Jung sugerează că sarcina de a obţine putere asupra celorlalţi şi de a‑i face să fie, să se comporte şi să gândească precum tine însuţi, este, de fapt, un mijloc de a‑ţi evita propria cale. Într‑adevăr, nu ar trebui să‑i ceri nimănui să se salveze pe sine, câtă vreme, atunci când ridici pretenţii în faţa celuilalt, eviţi responsabilitatea propriei vieţi.
Fragment din Ghid de lectură la Cartea Roșie de C.G. Jung, de Sanford L. Drob
Leave a Reply