Răspuns: Cred că adulţii deseori transmit mesaje neclare despre pârât.

Mama sunt tachinat

Vrem ca ei să ne spună anumite lucruri şi ne supărăm foarte tare atunci când un grup de copii ştiu de o problemă gravă şi nimeni nu spune nimic. Dar în acelaşi timp nu îi apreciem pe acei copii care vin şi ne spun şi îi numim „pârâcioşi“.

Există lucruri despre care vrem să ştim şi lucruri cu care nu vrem să avem de a face şi nu ne putem aştepta de la copiii noştri să ştie diferenţa. Le spunem copiilor mai mici să meargă la învăţătoare decât să dea un pumn, dar când o fac, le spunem să nu mai fie pârâcioşi. Le spunem copiilor mai mari să se descurce singuri, dar suntem îngroziţi când copiii ţin pentru ei secrete ale colegilor extrem de periculoase precum posesia de arme, droguri sau anorexie.

Cred că pentru a răspunde la această confuzie trebuie să facem o distincţie clară între a spune unui adult ceva pentru a proteja siguranţa cuiva sau a face rost de ajutor versus a spune unui adult pentru a cauza cuiva probleme.

Fragment din Mama, sunt tachinat! Cum să-ţi ajuţi copilul să facă faţă problemelor vieţii sociale, de Lawrence J. Cohen, Michael Thompson, Catherine O’Neill Grace

Acestea fiind spuse, există de fapt multe motive pentru care un copil anume ar putea fi înclinat să îi ”spună” pe alți copii. Un copil care pârăşte în mod repetat ar putea cere ajutor pentru a se descurca cu statutul său în grup.

Copilul ar putea fi exclus sau marginalizat — neştiind cum să se întoarcă în mijlocul grupului, încearcă să ceară ajutorul adultului. Sau copilul poate s-a simţit trădat de un prieten şi se răzbună.

Copiii de asemenea se pârăsc reciproc deoarece lucrează din greu să afle cum să îşi controleze impulsurile. Când văd un alt copil care îşi urmează impulsurile în loc să le controleze, ei sunt revoltaţi. Când fug la profesor să pârască, ei de fapt încearcă să ceară ajutor pentru confuzia lor emoţională cauzată de vederea unui alt copil care face ceva ce şi ei şi-ar dori foarte mult. Cred că asta explică de ce aşa-numiţii copii „ascultători“, care sunt total inhibaţi în a face ceva nepermis, sunt deseori pârâcioşi. Ei au aceleaşi impulsuri pe care copiii „răi“ le au. Este intolerabil pentru ei să vadă un copil care acţionează conform impulsurilor — indiferent dacă sunt cele agresive, căutătoare de atenţie sau sexuale — când au propriile impulsuri aşa de strict controlate. Nu pot lăsa alt copil să scape nepedepsit pentru ceva ce propria conştiinţă nu le-ar permite să facă.

Unul dintre avantajele pârâtului este şi faptul că este o ocazie a copilului de a se alinia cu adulţii. Copiii care sunt respinşi sau marginalizaţi de grup deseori încearcă să se alăture adulţilor, atât din răzbunare pe copiii cruzi care i-au respins, cât şi pentru că simt nevoia să aparţină cuiva.

Dar profesorii şi părinţii deseori se simt ambivalenţi în legătură cu acest tip de comportament. Pe de o parte este privit ca fiind un lucru responsabil şi matur, dar pe de altă parte o încercare de agăţare şi linguşire. Vrem copii care să lege prietenii cu alţi copii, doar că vrem ca ei să fie „deasupra“ nivelului celorlalţi copii. Nu e de mirare că sunt confuzi.

Un alt mod de a-i privi pe pârâcioşi este să te întrebi dacă îţi cer intervenţia pentru că au încercat deja să rezolve lucrurile şi au ajuns într-un impas sau este un efort de a scurtcircuita procesul de soluţionare a situaţiilor pe cont propriu. Dacă au încercat să se descurce singuri, probabil că trebuie să le oferi nişte asistenţă. Dar asigură-te că ajutorul tău nu îl pedepseşte pe copilul care a pârât. În schimb, spune ceva de genul:

„Se pare că ai nevoie de ajutor pentru a lămuri lucrurile, din moment ce sentimentele ți-au fost rănite.“

Poţi să te oferi să mergi împreună cu copilul şi să vorbeşti cu celălalt copil despre ce s-a întâmplat, cu accentul pe ajutarea copilului care a pârât să vorbească în numele său, mai degrabă decât să vorbeşti tu în locul lui. Asta îl ajută pe copil să rezolve situaţiile pe cont propriu pe termen lung.

Pe de altă parte, dacă copilul încerca să sară peste procesul de a se descurca singur, nu îi poţi spune copilului doar că este un pârâcios şi să îl trimiţi înapoi să rezolve conflictul sau problema singur. Motivul pentru care copilul a venit la tine este că nu se simte destul de încrezător pentru a se ocupa de conflict fără ajutorul unui adult. Acest copil ar putea avea nevoie de încurajare — sau ar putea avea nevoie să exerseze jocuri de rol care să îi dea idei despre ce ar putea el sau ea spune celuilalt copil.