Mike era un fost scafandru în Marina Militară, foarte puternic, tâmplar de meserie. Avea un fond bun, obişnuit. Deoarece obișnuia să intre foarte uşor în situaţii nechibzuite, el mai fusese internat, anterior, în două spitale, înainte ca părinţii să solicite internarea lui pentru o perioadă mai lungă (spunându-i că este “doar o consultaţie”) într-o instituţie de stat care era destul de înspăimântătoare, şi unde eu ofeream consultaţii. Îşi auzise gândurile ieşind din televizor. Mintea lui era transparentă; era obiectul unui experiment al FBI; a urlat, a implorat, a negat, a manipulat şi a ameninţat cu moartea.

De multe ori în timpul întrevederilor, persoanele de la pază stăteau lângă uşa biroului meu, care se afla lângă cel al biroului directorului spitalului (care era şi el un client al meu). Mike şi cu mine am mers împreună în iad – el în iadul lui, eu în iadul angoaselor mele, şi amândouă iadurile s-au îmbinat. În cele din urmă, a venit un moment în care el a înţeles, în legătură cu viaţa lui, acel ceva care era diferit, şi a început să se controleze atât de bine încât i se dăduse permisiunea să iasă în curte, şi ne puteam întâlni afară, pe iarbă, fiind singuri şi simţindu-ne în siguranţă.

 

  

          

La un moment dat, în perioada acelor ultime întâlniri, el a început să plângă, încet, spunând

“Oamenii vorbesc despre iubire şi afecţiune. Ştiu ce înseamnă acestea. Singurul lucru bun pe care l-am avut vreodată (logodna lui cu o fată) mi-a fost luat, şi a fost distrus.”

Şi-a şters nasul, a scăpat batista din mână şi, în timp ce o ridica, m-a privit. A văzut lacrimi în ochii mei. Mi-a oferit batista, apoi a retras-o, deoarece ştia că tocmai îşi ştersese nasul cu ea şi simţise în palmă umezeala batistei. Ştiam amândoi asta, şi fiecare ştia că celălalt ştie; amândoi am înţeles ce însemna, la nivel emoţional, acel gest, a cărui semnificaţie se construia în jurul acelui obiect, batista, cu umezeala şi textura ei; înţelegeam amândoi că oferirea ei însemna compasiune, înţelegeam sentimentul de jenă care precedase retragerea ei; ne-am înţeles unul pe celălalt, şi fiecare dintre noi a recunoscut semnificaţia acestor gesturi pentru celălalt.  Nu lacrimile, ci faptul că îţi dai seama, la un nivel extrem de subtil şi de profund, atât de experienţa ta, cât şi de experienţa celuilalt, este cel care reinstaurează conştiinţa de sine (şi nu fusese spus niciun cuvânt în timpul acestui episod).

În cadrul ultimei noastre întâlniri care a avut loc în curte, pe iarbă, Mike a spus

“Am fost la ieri biserică, doctore, şi m-am rugat ca acest lucru să nu se mai întâmple niciodată. Am spus o rugăciune şi pentru dumneata, să mă poţi ajuta şi să fii bine”.

Bineînţeles că am fost impresionat, aşa era şi el, însă nu era doar un mod de a ne exprima aprecierea unul faţă de celălalt. Am spus:

“Sună de parcă încerci să-ţi iei rămas bun, Mike, şi să rămânem cu sentimente bune unul faţă de celălalt”.

Fără aceasta, ar fi fost doar empatie, nu înţelegere empatică. “Da”, a lămurit el, era absolut necesar ca el să iasă de acolo, şi nu putea să vină să mă vadă la universitate. În mediul în care trăia el, “un om care merge la psihiatru este bleg”. A fost externat înainte ca eu să-l mai văd.

În astfel de situaţii, empatia care este cu adevărat importantă este cea relaţională, interactivă. Restul – zmeul, sforile, comunicarea semnificaţiei prin artă – sunt doar puncte de plecare. Situaţia la care aţi asistat în acest episod, care s-a desfăşurat în curtea spitalului, se referă la o serie de “reverberaţii” mutuale, reciproce, complexe. Deşi nu este obligatoriu să fie fără cuvinte, ele există şi se întâmplă cu o viteză care depăşeşte capacitatea noastră de a vorbi. Îi cunoşteam  lui Mike sinceritatea, teama, speranţa lui disperată, şi ştiam că recunoaşte şi el preocuparea mea pentru binele lui, că recunoaşte şi faptul că ştiam că şi el este preocupat de binele meu. Este ceva foarte delicat în gestul lui cu batista murdară, precum şi ceva dizgraţios, lipsit de delicateţe, în toată această situaţie. Are ambivalenţa care caracterizează cea mai mare parte a vieţii noastre. Ştia că observasem oferta lui, voia şi nu voia să o accept, ştia şi de ce, ştia că am înţeles, el a înţeles – noi am înţeles, într-o succesiune de consecinţe care “ricoşau între noi”, pentru fiecare şi pentru amândoi.

Ce înseamnă toate acestea pentru noi? Înseamnă confirmare publică şi, la nivel intern, înseamnă acceptare de sine. Aceste “reverberaţii”, în regresia (sau progresia) infinită, îi spun lui Mike că poate să ştie, că poate fi cunoscut şi înţeles şi că poate, la rândul lui, să facă la fel. Pentru Mike, a cunoaşte nu înseamnă nimic altceva decât sănătate psihică. Pentru mine, indică faptul că, deşi “obiectivul creşterii” reprezintă o idee extraordinară şi eficientă, acest fel de „a şti“ este mult mai primar – adică animalul trăieşte ca să crească, însă individul structurat relaţional trăieşte ca să cunoască. Cunoaşterea confirmă faptul de a fi, existenţa şi umanitatea, iar pentru cel bolnav mental, ea confirmă restabilirea stării de sănătate. Însă cunoaşterea are nevoie de un oarecare grad de confirmare comunicată.

    

Fragment din volumul colectiv

Empatia în psihoterapie,

coordonat de Arthur C. Bohart și Leslie S. Greenberg