Ce înseamnă şi cum este posibilă întâlnirea reală între două fiinţe?
Căutând un răspuns la astfel de întrebări Rollo May realizează în Descoperirea fiinţei. Fundamentele analizei existenţiale o delimitare a specificului analizei existenţiale în contextul altor orientări psihologice şi psihanalitice actuale. (…) De fapt, analiza existenţială descoperă câteva dintre rosturile uitate ale filosofiei dintotdeauna, între care cel terapeutic.
“Spre deosebire de orientările psihologice, bazate pe condiţionare, mecanisme comportamentale şi pulsiuni, opinia mea este că trebuie să căutăm dedesubtul acestor teorii şi să descoperim persoana, fiinţa căreia i se întâmplă toate aceste lucruri”.
Existenţa persoanei, a unui sine care trăieşte dragostea, suferinţa, anxietatea, grija pare în cultura occidentală de ordinul evidenţei. Şi totuși, asistăm astăzi, într-o lume a tehnicii ajunse la apogeu, la ceea ce un filosof ca Heidegger numea “uitarea fiinţei”. Fără să insiste prea mult asupra unei definiţii foarte precise – de altfel imposibilă, Rollo May afimă minimal că
“fiinţa poate fi înţeleasă ca o structură de potenţialităţi specifică individului”.
De aici, de la această înţelegere a fiinţei, derivă o serie de consecinţe care, fără să nege descoperirile lui Freud sau ale altor orientări psihologice le aşează pe alte fundamente. De exemplu, inconştientul descris de psihanaliza feudiană nu mai este văzut ca un rezervor de pulsiuni şi dorinţe refulate, ci precum “un set de potenţialităţi de cunoaştere pe care individul nu poate sau nu vrea să le actualizeze”. De ce? Nu din cauza vreunei cenzuri, ci pentru că, spune autorul american, confruntarea cu propriile, autenticele posibilităţi, generează ceea ce filosoful danez Kierkegaard numea “angoasă existenţială”. Acesta este preţul plătit pentru faptul de a fi liberi, adică a avea de optat întotdeauna între mai multe posiblităţi.
Maladiile psihice, nevroze, psihoze, depresii, pot fi înţelese ca blocaje ale procesului realizării posibilităţilor de a fi ale individului. Psihoterapia existenţială încearcă să contribuie la înlăturarea lor prin descoperirea de către omul aflat în criză a propriei fiinţe, obnubilate de obicei de conformism, de impersonalul “se”, das Man-ul lui Heidegger din Fiinţă şi timp.
Rolul analistului existenţial este de a-i oferi pacientului posibilitatea întâlnirii cu sine prin intermediul unei relaţii de tip Eu-Tu, precum cea descrisă de Martin Buber. Esenţial este ce se întâmplă în spaţiul întâlnirii dintre două persoane. Toate forţele, pulsiunile, mecanismele de transfer şi contratransfer descrise de psihanaliză au sens doar în măsura în care sunt susţinute de o persoană vie, concretă, aşadar doar într-un context ontologic (existenţial). Originalitatea analizei existenţiale nu constă nici în concepte noi, nici în sinteza dintre diverse doctrine filosofice şi psihologice în general, ci în faptul că, pe urmele lui Nietzsche, resemnifică ontologic concepte psihologice precum: nevroza, anxietatea, culpabilitatea etc. Acestea nu sunt doar efecte pe care le simţim uneori, în funcţie de conjunctură, ci stări în care existăm, suntem. (…)
Citește continuarea cronicii lui Leonid Dragomir,
”Psihanaliză sau analiză existențială?”,
în revista ARGEȘ (ianuarie 2014), p. 26.
Leave a Reply