Să le spui oamenilor că locurile lor de muncă sunt eliminate din cine știe ce motiv este una dintre cele mai dificile conversaţii cu care se poate confrunta oricare dintre noi, observă Nance Guilmartin în cartea Cuvinte care vindecă.

În vremurile astea tulburi, directorii, șefii de secție sau responsabilii de la resurse umane se lovesc inevitabil de această situație. Cum îţi aduni curajul să le spui oamenilor cumplitul adevăr și totuși să-i tratezi în același timp cu respect?

Povestea firmei lui Ed, istorisită de Nance Guilmartin, poate o să vi se pară un pic prea ”americănească”, prea romanțată pentru o intrigă atât de sumbră, cum este concedierea colectivă provocată de declinul economic. Morala, însă, mi se pare că rămâne valabilă oriunde și oricând. 

*** 

Cu ani în urmă, povestește Ed, eram un șef important într-o firmă care și-a pierdut busola pe măsură ce-a crescut. Când am pornit la drum, eram o firmă căreia îi păsa de angajaţii ei, dar totul s-a schimbat atunci când noul director general a adoptat niște politici care-i tratau pe oameni ca pe niște simple unelte, nu ca pe fiinţe umane. Apoi mi-am înfiinţat propria firmă și am făcut-o cu gândul că așa ceva nu se va întâmpla la noi în veci, cât sunt eu la cârmă. Acesta a și fost motivul pentru care am elaborat un sistem de valori care ne ajută să-i tratăm bine pe oameni, indiferent ce s-ar întâmpla.

De curând însă, confruntat cu perspectiva închiderii unei fabrici și a concedierilor, aproape că mi-am pierdut și eu busola. Și n-am revenit pe calea cea bună decât atunci când un angajat curajos mi-a pus o întrebare în faţa căreia n-am avut loc de întors. Din cauza unei recesiuni în industria telecomunicaţiilor, ne vedeam nevoiţi să reducem activitatea de producţie. Ceea ce însemna închiderea unei fabrici și mutarea tuturor operaţiunilor în alta, aflată la distanţă de trei ore de mers cu mașina. Deși îmi doream ca toţi angajaţii noștri să ne poată urma acolo, eram destul de realist încât să înţeleg că majoritatea nu vor vrea probabil să se mute.

Îmi făceam mari griji pentru respectarea termenelor de livrare promise clienţilor, ca și pentru menţinerea calităţii produselor, într-o perioadă de asemenea frământare, și eram preocupat de ce va însemna această veste pentru angajaţii noștri — mulţi dintre ei fiind ca un fel de a doua familie pentru mine. Nici prin cap nu-mi trecea să le spun vreunul dintre aceste lucruri, decât după ce îmi făceam un plan de bătaie bine pus la punct. Dar Julie, șefa de personal a firmei mele, avea alte gânduri. Ea m-a întrebat:

Ed, faptul că nu le spui ar fi un semn de respect faţă de ei?

 

Îmi aducea aminte că, în urmă cu câteva luni, le promiseserăm angajaţilor că le vom spune adevărul, atunci când ei ne întrebaseră dacă fabrica noastră se va închide. Noi le spuseserăm că le vom da de știre imediat ce vom fi luat o decizie. Dintr-odată, mi-am dat seama că n-aveam cum să nu le spun, chiar dacă nu deţineam încă toate detaliile. Atâta doar că nu știam cum.

Detest să le dau oamenilor vestea proastă că vor rămâne fără slujbe, pentru că mă face să mă simt cumva vinovat faţă de ei, oricât de convins aș fi că este decizia economică potrivită pentru firmă. Așa că începusem să caut o metodă prin care să evit discuţiile faţă în faţă. Eventual să folosesc o notă circulară? Julie m-a întrebat ce sentimente am faţă de ceea ce se întâmplă.

Mă simt absolut îngrozitor, i-am spus. La urma urmei, pe majoritatea eu personal i-am angajat. Și ei n-au greșit cu nimic. Pur și simplu trecem printr-o perioadă grea la nivel de industrie. Am cea mai bună părere despre ei. Dar nu putem să supravieţuim mai departe ca firmă decât dacă unificăm fabricile și economisim cheltuielile indirecte.

 

Atunci a avut ea curajul să fie tranșantă cu mine:

Dacă-i așa, atunci spune-le adevărul și spune-le exact ce simţi – te-am mai văzut procedând așa și înainte, așa că poţi s-o faci și acum.

 

Până cu nici zece minute înainte de ora la care trebuia să le vorbesc angajaţilor, eu eram în continuare convins că nu voi fi în stare s-o fac. Probabil că aș fi dat bir cu fugiţii, dacă Julie n-ar fi venit iarăși la mine și nu mi-ar fi spus:

Spune-le adevărul — din tot sufletul tău. Poţi s-o faci.

 

Aveam un milion de scuze ca să nu discut cu ei decât după ce aș fi întocmit un plan detaliat. Și în continuare nu știam cum se va putea realiza toată producţia promisă, din moment ce majoritatea angajaţilor primeau preaviz că își vor pierde slujbele. Eram conștient că nu așa se proceda, în mod normal, într-o companie de telecomunicaţii din Silicon Valley și nu știam nici dacă vom fi în stare să ducem cu bine până la capăt această schimbare complexă, care presupunea închiderea unei fabrici și muncă de relocare.

Când le-am comunicat vestea cea proastă, aveam vocea gâtuită de emoţie, și toată lumea și-a dat seama. Categoric că nu mă mai văzuseră niciodată pe mine, directorul lor general, în asemenea hal de copleșit. Eu sunt modelul clasic al absolventului de la Harvard, întotdeauna sigur pe el și antrenat să nu-și trădeze niciodată sentimentele – e una dintre regulile principale pentru un lider de companie veritabil. Spunându-le oamenilor mei cât de greu îmi venea să fac acest lucru, știind că majoritatea își vor pierde locurile de muncă, ei și-au dat seama că îi preţuiesc.

I-am anunţat că avem la dispoziţie trei luni pentru efectuarea transferului și le-am oferit tuturor opţiunea de a se muta odată cu firma. Mai târziu, când am avut pregătite și detaliile operaţiunii de închidere a fabricii, managerul de exploatare a demarat o iniţiativă de tipul „trăiește-ţi clipa“: dacă tot trebuie să vii la muncă, de ce să nu-ţi dai întreaga osteneală și să fii mândru de asta – să trăiești clipa până la sfârșit!

Și oamenii mei așa au și făcut – respectând în același timp și termenele promise clienţilor. Oricât de greu mi-a fost să dau ochii cu angajaţii mei în ziua aceea – să le vorbesc, să le răspund la întrebări și să discut individual cu ei după aceea -, am înţeles că nu voiam să conduc o firmă în care domnea neîncrederea.

Voiam să conduc o firmă întemeiată pe credinţa fundamentală că angajaţii trebuie să fie preţuiţi și respectaţi. Dacă sistemul de valori al firmei noastre este acela că noi credem în a spune adevărul și în a-i respecta pe oameni, atunci trebuie să facem aceste lucruri și în vremuri bune, și în vremuri grele. Din câte s-a văzut mai târziu, mulţi dintre angajaţi ne-au spus că felul în care i-am tratat atunci i-a determinat să-și dorească să lucreze din nou cu noi, în caz că redeschideam vreodată fabrica. Acesta a fost cel mai frumos lucru pe care ar fi putut să mi-l spună cineva.

(fragment din volumul Cuvinte care vindecă, de Nance Guilmartin)