Pe Frederic Fanget îl știți deja din cartea Mă eliberez, tradusă nu demult la Editura Trei. De data aceasta, îi puteți afla povestea devenirii profesionale – cum s-a decis să devină psihiatru – dintr-un inedit volum coordonat de Christophe Andre: Confesiuni PSY. Psihologii, psihiatrii și psihoterapueții se destăinuie.

Iată un pasaj din mărturisirea lui Fanget:

confesiuni-psi_site

În timpul rezidenţiatului, am reflectat îndelung la alegerea specialităţii. Şi în acest caz, amânam luarea unei decizii. Starea de rău a persistat mai mulţi ani. Gândurile mele erau: „Nu prea ştii ce vrei… Câteodată eşti motivat pentru o specialitate şi te repezi, apoi îţi schimbi părerea…“ Pe drumul lung al rezidențiatului şi al diferitelor stagii, mi-am dat seama că eram interesat din ce în ce mai mult de pacienţii cu probleme psihice şi din ce în ce mai puţin de cei cu probleme somatice.

Aşa s-a întâmplat la cardiologie, reumatologie şi, mai ales, endocrinologie. Aceasta este o specialitate extrem de tehnică şi intelectuală, destinată rezidenţilor cu IQ de supradotaţi, aşa cum erau colegii mei de rezidenţiat, cărora le plăcea să se lanseze în dezbateri teoretice despre

glanda suprarenală, hipofiză şi hipotalamus, care mă lăsau cu gura căscată. Treptat, am simţit că nu aparţineam acestei medicini tehnice, intelectuale. M-am desprins treptat de medicina somatică, în care mă cufundasem totuşi încă de la vârsta de zece ani, ascultând cu pasiune sirenele ambulanţelor.

În acest serviciu de endocrinologie, auzeam din gura colegilor mei: „Încă o anorecticăBine, îi facem bilanţul hormonal, o realimentăm, pe urmă o trimitem acasă“. Reacţii negative ale colegilor mei care, pe moment, mă şocau. Dar să nu mă înţelegeţi greşit, am în continuare relaţii bune cu unii dintre ei: acum ştiu că sunt medici cu adevărat umani şi că reacţiile negative la anxioşii de la cardiologie şi anorecticii de la endocrinologie erau rezultatul descumpănirii în faţa unor pacienţi pentru care medicina nu pusese la dispoziţie instrumente care să le permită să se ocupe corect de aceştia — mai ales fundamentele psihologiei.

Fragment din Confesiuni PSY. Psihologii, psihiatrii și psihoterapueții se destăinuie

Dacă las să mă năpădească emoţiile de confuzie şi perplexitate din această lungă perioadă de amânare din timpul rezidenţiatului meu, îmi amintesc iarăşi de o tânără pacientă anorexică spitalizată.

Am şi acum în faţa ochilor imaginea tinerei întinse pe pat, numai piele şi os, cu tenul palid, cu faţa colţuroasă, de o slăbiciune angoasantă. Îmi amintesc şi de starea de rău pe care am simţit-o în prezenţa ei. Total derutat, fără nicio pregătire pentru a mă apropia de pacientă suferind de anorexie nervoasă, copleşit de neliniştea ei, care mă cuprindea de la tălpi până în creştetul capului şi mă împiedica să gândesc. M-am aşezat lângă ea cu capul plecat şi umerii căzuţi, ducând în spate toată povara neputinţei mele. Doar urechile mele mai erau active şi, spre marea mea surpriză, această pacientă anorectică a început să vorbească… să vorbească de-adevăratelea despre ea.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost reacţia sa în momentul în care părăseam camera, după o oră şi jumătate: „Mulţumesc că m-aţi ascultat“. Eram siderat: „De ce îmi mulţumeşte? N-ai făcut absolut nimic. Tu, medicul care a fost învăţat să acţioneze, să repereze simptome, să pună un diagnostic, să elimine falsele diagnostice ca să nu se înşele, să îngrijească, acum nu faci nimic, te mulţumeşti să o asculţi. Practic, nu i-ai spus nimic, nici măcar n-ai examinat-o… şi ea îţi mulţumeşte!“

Aproape că eram furios, atât de mult îmi punea sub semnul întrebării tot sensul vieţii mele: să devii medic pentru a acţiona, a îngriji, a fi eficace, a vindeca repede şi bine. „Furia îngrijirii“. Această consultaţie medicală, cea mai ineficace de la începutul rezidenţiatului, mi-a revelat, probabil, vocaţia de psihiatru.