Magdalena Mărculescu: Invitata mea de astăzi este Brit Bennett, scriitoare americană, autoarea romanului Jumătatea dispărută. Brit Bennett scrie atât ficțiune, cât și cărți de non-ficțiune. În 2016, romanul ei de debut, Mamele, a devenit imediat bestseller promovat de New York Times. Ea avea pe atunci doar 26 de ani. În 2020, Brit Bennett a publicat un nou roman uimitor, Jumătatea dispărută, care s-a bucurat de vânzări consistente și constante. A fost și una dintre cele mai bune cărți recomandate de New York Times anul trecut, iar de curând a fost nominalizată pe lista scurtă pentru premiile literare din Marea Britanie. Bun venit, Brit Bennett.

Brit Bennett: Bună și mulțumesc pentru invitație!

Magdalena Mărculescu: Ce semnificație are acest roman pentru tine?

Brit Bennett: Ei bine, voiam să scriu despre o familie complicată, despre aceste gemene care aveau o relație complicată, pe fondul unor chestiuni mai ample care mă interesau: identitatea, sufletul, cum creăm ființa care devenim la un moment dat.

Magdalena Mărculescu: Pentru mine, a fost o carte despre identitate, despre cum se produce devenirea noastră că oameni. M-a făcut să mă întreb de ce, în construcția complexă a vieții noastre, anumite părți devin mai importante decât altele. Cum se face că anumite părți au devenit atât de esențiale, încât ne modelează viitorul. Ne poți spune povestea cărții în câteva cuvinte? Pentru cititorii români, se numește Jumătatea Dispărută și tocmai a fost publicată.

Brit Bennett: Povestea este despre Desiree și Stella, gemene identice, care erau de nedespărțit în copilărie, dar are, ca adulți, decid să-și despartă destinele, una ca femeie albă, iar cealaltă ca femeie de culoare. Cartea pornește de la relația dintre acele gemene, care se despart, urmărindu-le apoi cum se despart și ce se întâmplă cu generația următoare, a copiilor lor. Vedem cum viața întregii familii depinde de deciziile celor două femei.

Magdalena Mărculescu: De fapt, Stella și Desiree au un trecut marcant și tragic. Trecutul lor și prezentul lor precar le forțează să plece de acasă, să dispară din oraș și să încerce să afle o viață mai bună la New Orleans. Acolo, Desiree continuă să trăiască drept femeie de culoare, pe când Stella se dă drept albă. De fapt, ambele fete, ca toată lumea din orașul lor natal, au piele de culoare foarte deschisă. Principala problemă care se pune este: poți șterge trecutul în numele unui viitor mai bun?

Brit Bennett: Aceasta a fost într-adevăr una dintre întrebările care mă frământau. Istoria și cultura americane sunt marcate de un trecut îndelungat de transformări, nu doar ale negrilor, ci și ale evreilor, de exemplu. Își schimbau numele ca să poată spune că nu sunt evrei. Oameni din diferite medii se dădeau drept altcineva fie pentru a beneficia de anumite oportunități, fie pentru a scăpa de persecuție. În special America are o tradiție îndelungată privind acest fenomen și mă fascina ideea ca acele femei să se afle în fața unei astfel de alegeri, ca una să decidă să-și schimbe identitatea, iar cealaltă nu. Apoi mi-am pus problema cum te afectează personal o astfel de decizie, odată luată? Poți trăi liniștit mai departe? Sau te lași absorbit într-o lume cu totul nouă și este posibil ca orice gând despre tine însuți să umbrească adevărata ta ființă? Ca trecutul să te urmărească permanent, chiar dacă încerci să-ți croiești drum într-o lume nouă?

Magdalena Mărculescu: E foarte interesant ce ai spus. Pentru un cititor român, această istorie de familie întinsă pe mai multe generații poate fi abordată din perspectiva unui roman istoric având drept decor cultura americană. Spuneai că a te da drept alb era inițial, când a devenit posibil, o modalitate de a se sustrage segregării, de a câștiga libertate. Pe de altă parte, să te dai drept alb în secolul al XXI-lea a devenit o chestiune controversată, un fel de respingere a ideii de persoană de culoare, de familie, de cultură. Ca fenomen social, să treci drept altcineva are și implicații etice. Forța romanului Jumătatea dispărută constă în faptul că nu este un roman care judecă. Ai reușit performanța!

Brit Bennett: Da, când mă gândesc și la contextul istoric cred că mulți oameni i-ar judeca pe cei care se dau drept albi. Consider că mereu a fost o alegere foarte greu de făcut din punct de vedere moral. Am vrut să evit acea capcană, de a scrie din perspectiva cuiva care judecă asta. Nu că nu mi s-ar părea interesant, să scriu pentru a stabili dacă un personaj este bun sau rău, dacă are dreptate sau nu. Din punctul meu de vedere, acesta e un mod plictisitor de a scrie, respectiv de a citi, așadar am vrut să-l evit iar ca reacție la alternativa pe care voiam s-o propun, mă interesez mai mult de motivațiile pentru alegerile cuiva, de contextul care determină o astfel de alegere. M-am gândit la cum își justifică Stella alegerea în sinea ei, la cum își percepe propria alegere. De fiecare dată când citesc, vreau să empatizez cu personajul, să-i înțeleg trecutul, chiar dacă face alegeri pe care eu, una, nu le-aș face sau pe care le dezaprob. Mereu vreau să înțeleg de ce persoana aceea ia acea decizie și cum și-o justifică sieși. Cam atât poți face în calitate de cititor, iar ca scriitor – să-i oferi cititorului acele informații care să-i permită să-și contureze propriile opinii în legătură cu personajul.

Magdalena Mărculescu: Într-adevăr, Stella este un personaj excepțional, ea suferă din cauza acestei decizii de a se da femeie albă. Ea este tot timpul sfâșiată între cele două alternative –cea de a trece drept albă ca joc (totul a început în joacă) și cea de a-și trăda identitatea profundă. E foarte emoționant cum o afectează această alegere.

Brit Bennett: Mulțumesc că spui asta! Exact, am vrut să mă gândesc la această evoluție. Transformarea ei identitară a fost un fel de joacă inițial. E amuzant, ea s-a răzvrătit, a scăpat cu un plan cu care, în mod normal, nu ar fi trebuit să scape și crede că totul se oprește acolo. Am vrut să explorez și cum o alegere măruntă a condus la alte decizii ce i-au schimbat cursul vieții, cum faptul de a încerca ceva doar ca să vadă dacă este în stare i-a schimbat întreaga traiectorie: propria viață, dar și pe cea a întregii familii.

Magdalena Mărculescu: Am avut des impresia că acest roman e ca o fabulă, ca o poveste populară, doar că se remarcă prin extravaganțe narative. Și ca să dăm un singur exemplu: Mallard, orașul în care s-au născut Stella și Desiree, nu se poate identifica pe hartă. Se spune des pe parcursul romanului că Mallard nu poate fi localizat. E cumva un oraș utopic? Îmi amintește de Macondo dintr-Un veac de singurătate, romanul lui Gabriel Garcia Marquez. Ai intenționat să introduci puțin realism fantastic?

Brit Bennett: Nu cred că am avut intenția. Când am început să lucrez la roman, am vrut doar să scriu ceva realist, istoric, iar pe măsură ce avansam, mi-am dat seama că multe aspecte din carte erau absurde. Erau înconjurate de un aer mitologic, folcloric. Nu aducea a carte realistă, după cum spui și tu. Am vrut să explorez acest aspect, să jonglez cu aceste elemente ale poveștii. E ceva legat de atmosfera cărții și de poveste în sine care nu se poate interpreta strict realist. Sunt referiri la ceva ce mie mi se pare absurd, cum ar fi rasa și categoriile rasiale, la însuși faptul că lumea nu știe precis de ce parte să se poziționeze, la absurditatea aspectelor despre care scriam și la care mă gândeam: felul în care sunt construite aceste categorii sociale, afectându-ne viața în mod foarte real.

Magdalena Mărculescu: Îmi place foarte mult titlul: Jumătatea dispărută. Pare un titlu simplu și totuși ne-am străduit ceva să găsim cel mai bun echivalent în română. Ce indică acest titlu? Crezi că, dacă ascundem o latură de-a noastră, ea ajunge să se șteargă definitiv?

Brit Bennett: Mi-a plăcut titlul pentru că se referă la mai multe elemente distincte din carte, la mai multe teme ale poveștii. Cred că interpretarea cea mai evidentă, cea mai explicită este că Stella este jumătatea dispărută a lui Desiree și în același timp o parte a familiei care își piere urma printre albi. Cred că mai multe personaje trăiesc experiența transformării și a schimbării. Din punctul meu de vedere, titlul se referă la mai multe personaje și la mai multe fire narative. Cea de-a doua întrebare a ta m-a frământat și pe mine: ce se întâmplă cu tine în timp odată ce ai decis să întruchipezi un alt om, cu o personalitate diferită, să scoți în evidență o anumită latură a ta, în timp ce o îngropi pe cealaltă? Ce se petrece cu tine după mai mult timp de când ai început să te transformi în cineva diferit?

Magdalena Mărculescu: Plecând de la ideea generală a personajelor, în timp ce-ți citeam romanul mă tot întrebam care este personajul principal. Care ar fi fost interpretarea mea? Mi-au plăcut foarte mult atât Stella, cât și Desiree. M-a atras mult și Jude, fiica lui Desiree, plus alte personaje foarte interesant construite. În timp ce lucrai la roman te-ai atașat mai mult de vreun personaj decât de celelalte?

Brit Bennett: Da, dar ce mi-a plăcut la cartea asta e că pare să nu aibă vreun personaj central. La început, protagonista pare să fie Desiree, ulterior apare în lumina reflectoarelor un alt personaj, apoi altul. Asta mi-a plăcut mult la scrierea acestui roman: entuziasmul și surpriza – niciodată nu știam asupra cărui personaj mă voi apleca, de aceea îmi și îndrăgesc și sunt atașată de toate personajele, pentru că am petrecut timp alături de fiecare pe când scriam cartea.

Magdalena Mărculescu: Eu cred că și cititorii au la un moment dat impresia că devin personaje în cartea ta pentru că prin însuși felul tău de a scrie îți inciți publicul să participe sufletește la acțiune, să pună laolaltă diverse fragmente din poveste. Acțiunea romanului se întinde pe vreo 20 de ani. E foarte interesant să iei parte la evenimente, nu doar să te lași cucerit de scris, dar și să asociezi poveștile, creând o unitate. Eu am avut în permanență impresia că dispare ceva.

Brit Bennett: Mulțumesc.

Magdalena Mărculescu: Cartea expune efectele corozive ale secretelor. Pe de altă parte, cred că fiecare are și trebuie să aibă secrete. Ca să devii tu însuți, trebuie să ajungi la un anumit punct în viața ta când ai o anumită legătură cu ceilalți. Întrebare: crezi că secretele sunt doar declanșatoare de intrigi? Crezi că secretele noastre pot ruina viețile celor pe care îi iubim?

Brit Bennett: Da. Îmi plac secretele din cărți, chiar prima mea carte a fost despre secrete. Îmi place și când se ține, și când se împărtășește un secret. Mă fascinează cum alegem persoana căreia să-i dezvăluim un secret. În carte observăm ambele situații. Anumite personaje țin secrete care le afectează în timp, iar altele își împărtășesc reciproc secrete și construiesc astfel o relație apropiată: îți spun ceva foarte personal despre mine, ceva ce n-am mai spus nimănui, așa că acum suntem apropiați. Îmi place să-mi văd personajele oscilând între cele două extreme. Cred că fiecare are secrete, că acestea nu sunt neapărat ceva rău. E foarte bine și să ții anumite lucruri pentru tine sau să le împărtășești cu doar câteva persoane – pe mine acest lucru mă face să simt că am o viață emoțională sănătoasă. Însă există personaje în roman care se chinuie sub povara secretelor. Te poți simți foarte singur dacă ai secrete și nu ai cui să le împărtășești. Cred că e complicat când ai secrete în viață, dar îmi place ideea de secrete ca declanșatoare narative. E palpitant să te gândești ce ascunde cutare personaj.

Magdalena Mărculescu: Personajul Heather, fiica Stellei, este unul schimbător. Are tot ce și-ar putea dori și totuși multă vreme nu se regăsește deoarece secretele mamei ei sunt, într-un mod ascuns, propriile ei secrete fără ca ea să știe.

Brit Bennett: Da, clar acela este personajul pe care cititorilor le place să-l deteste cel mai mult și înțeleg de ce îi enervează pe oameni.S-a născut într-un cadru privilegiat, e înconjurată de bogăție, dar, pentru mine, momentul când începe să-i pese de ceilalți este când își dă seama că are o mamă care păstrează o oarecare distanță față de ea, ea neînțelegând de ce pentru că nu cunoaște secretele păstrate de mama ei atâta amar de ani. Mi-am pus problema cum ar fi să fii o astfel de fiică: chiar dacă ești născută în puf și ai tot ce-ți dorești, nu ți se permite să fii apropiată de unica ființă de care vrei să fii foarte apropiată. Te doare sufletul când te gândești la această situație.

Magdalena Mărculescu: Latura tragică a poveștii este că, într-un roman despre alegeri, acest personaj nu poate alege.

Brit Bennett: Întocmai. Ajungem să ne întrebăm ce presupune să fim capabili să facem alegeri. E o treabă complicată. Poți vedea de la distanță pe cineva care pare să aibă totul, dar cred că este unul dintre personajele cele mai captive din roman. Ar trebui să aibă libertatea să facă orice alegere poftește, pentru că nu este atașată nici de mama ei, nici de ea însăși, este persoana cea mai lipsită de atașament din carte.

Magdalena Mărculescu: Când ți-ai descoperit pasiunea pentru scris?

Brit Bennett: Destul de devreme. Aveam vreo 7 sau 8 ani. Mereu mi-au plăcut cărțile și lectura. Îmi plăcea să scriu povestioare ori piese de teatru la școală. Mereu mi-a plăcut ideea de a spune povești și am început de la vârste fragede.

Magdalena Mărculescu: Minunat! A fost, așadar, o alegere timpurie.

Brit Bennett: Așa este.

Magdalena Mărculescu: Ai vrea să citești un pasaj din carte, pentru publicul nostru? Am ales aceeași copertă pentru versiunea în română.

Brit Bennett: Sigur că da!

Magdalena Mărculescu: Tu ai ales această copertă?

Brit Bennett: A fost printre primele variante prezentate de editor, m-a întrebat cum mi se pare. Mi-a plăcut ideea, era ceva ce îți atrăgea atenția. Au propus o copertă viu colorată, ne-a plăcut imediat. A făcut-o unul dintre cei mai talentați artiști vizuali cu care am colaborat de-a lungul timpului.

Magdalena Mărculescu: Mi-a plăcut atât de mult, încât a devenit și coperta versiunii traduse în românește.

Brit Bennett: Voi citi un pasaj spre finalul cărții. Este punctul de vedere al Stellei, care ne dă și indicii despre relația ei complexă cu propria fiică.

„Ca și în cazul plecării, cea mai dificilă parte a în­toarcerii era să te hotărăști s-o faci. Încercase luni de zile să-și imagineze orice altă cale, dar era disperată. Nu mai știa nimic de Kennedy de când venise de la New York cu o fotografie, iar Stella se trezise privindu-și în față trecutul. Nu-și aducea aminte că făcuse o poză la în­mormântarea lui taică-su, dar e adevărat că nu-și aducea aminte mare lucru din ziua aceea. Dantela aia neagră aspră care o zgâria pe picioare. O înghițitură de chec, pufos și dulce. Un sicriu închis. Desiree lipită de ea. Sora ei, știind cumva ce-ar fi vrut ea să spună, chiar dacă ea nu era în stare. Uitându‑se atunci la fotografia aceea, în curtea din spate, Stella devenise la fel de tăcută. Știuse, chiar dinainte să deschidă gura, că avea să mintă, așa cum mințise întotdeauna, dar de data asta fiica ei n-avea s-o mai creadă.

— Parcă n-ai fi în stare să spui adevărul, spusese Kennedy. Nu știi să faci nimic altceva decât să minți.

Luni de zile, Kennedy nu răspunsese la apelurile Stellei. Îi lăsase mesaje pe robot, simțindu‑se umilită numai când se gândea că Frantz cel arogant o s-o audă cum se milogește. Ba chiar și vorbise cu el o dată sau de două ori; el îi promisese deja că o să transmită mesajele ei lui Kennedy, dar Stella nu‑și putuse da seama dacă nu cumva încercase doar s-o calmeze ca să nu mai țină telefonul ocupat. Apoi, în urmă cu șase luni, Frantz îi spusese Stellei că fiica ei se mutase de la el.

— A plecat, o anunțase, și nu știu unde. Pur și simplu, a plecat într‑o dimineață. Nici măcar nu mi‑a lăsat adresa. Încă mai sunt niște cutii cu lucruri de‑ale ei aici, nu mi‑a zis unde să i le trimit.

Părea mai deranjat de nimicurile pe care trebuia să le depoziteze decât de faptul că fusese părăsit. Stella intrase în panică, bineînțeles, dar, câteva săptămâni mai târziu, Blake primi o carte poștală din Roma, cu scrisul neciteț și grăbit al fiicei sale.

Am plecat ca să mă descopăr, scria ea. Sunt în siguranță. Nu vă faceți griji din cauza mea.

Pe Stella o supăra cel mai tare limbajul pe care îl folosise. Sinele nu te așteptă undeva — trebuie să‑ți cre­ezi unul. Trebuie să creezi persoana care voiai să fii.”

Mă opresc aici.

Magdalena Mărculescu: Mi-a plăcut tare mult acest fragment pentru că ne arată ceva esențial despre Stella și decizia ei, despre gestul ei și despre curajul de a se schimba, unul din cele mai importante din viață.

Brit Bennett: Și eu cred la fel. Acest pasaj arată și diferența dintre Stella și fiica ei. Este frustrată că propria fiică nu are cum să-și dea seama cine este. Din punctul de vedere al Stellei, ești cine stabilești tu că vrei să fii. Fiecare alege cine vrea să fie și astfel se creează singur pe sine. Este frustrată vizavi de fiica ei, gândindu-se că e posibil să rătăcească de-a lungul și de-a latul Europei ca să afle cine este, dar, în același timp, înțelegi de ce fiica ei se simte atât de pierdută, în derivă. Toată viața ei s-a bazat pe minciună. Mi-a plăcut să subliniez tensiunea din acea relație deoarece putem înțelege perspectivele ambelor femei, precum și de ce nu pot vedea una din postura celeilalte.

Magdalena Mărculescu: Mulțumesc foarte mult că ai acceptat invitația, Brit Bennett! Ne-ar plăcea mult să te invităm odată în România.

Brit Bennett: Sper și eu să pot veni.

Magdalena Mărculescu: Să sperăm că va fi curând. Jumătatea dispărută este un roman extraordinar, l-am citit cu mare bucurie și mi-a rămas la suflet. Sper să-l aprecieze și cititorii noștri la fel de mult, chiar mai mult. Mulțumesc foarte mult!

Brit Bennett: Mulțumesc și eu!