“Oare s-ar mai căsători majoritatea femeilor dacă ar şti ce înseamnă?”

Toate fanteziile mele includeau căsătoria. De abia mă imaginam fugind de un bărbat, că mă şi vedeam cuplându-mă cu altul. Eram ca o ambarcaţiune care întotdeauna trebuia să aibă o escală. Pur şi simplu nu mă putea închipui fără un bărbat. Fără unul, mă simţeam pierdută, ca un câine fără stăpân; dezrădăcinată, fără chip, nedefinită.

Însă ce era atât de minunat în legătură cu căsătoria? Fusesem şi eram căsătorită până peste cap. Avea părţile sale bune, însă le avea şi pe cele proaste. Virtuţile căsătoriei erau în mare parte virtuţi negative. A fi căsătorită într o lume a bărbaţilor era o asemenea luptă, încât orice altceva trebuia să fie un lucru mai bun. Căsătoria era un lucru mai bun. Însă nu cu mult mai bun. Al naibii de inteligent, mă gândeam, felul în care bărbaţii făcuseră viaţa atât de intolerabilă pentru femeile necăsătorite, încât majoritatea am îmbrăţişa bucuroase chiar şi nişte căsătorii nefericite. Aproape orice trebuia să fie o îmbunătăţire a felului în care te zbăteai să ţi menţii postul într o slujbă prost plătită şi să respingi bărbaţi neatrăgători în timpul liber în vreme ce încercai cu disperare găseşti unii atrăgători. Deşi nu am nicio îndoială că starea de a fi celibatar implică singurătate şi pentru un bărbat, nu are povara suplimentară de a fi sută la sută periculoasă, şi nu implică automat sărăcie şi statutul incontestabil al unui paria social.

Oare s ar mai căsători majoritatea femeilor dacă ar şti ce înseamnă? Mă gândesc la femeile tinere care îşi urmează soţii oriunde soţii îşi urmează slujbele. Mă gândesc cum ele se pomenesc brusc la sute de kilometri depărtare de prieteni şi familie. Mă gândesc la ele locuind în locuri unde nu pot munci, unde nu cunosc limba. Mă gândesc cum fac copii din singurătate şi plictiseală, neştiind de ce anume. Mă gândesc la bărbaţii lor care sunt întotdeauna hărţuiţi şi epuizaţi pentru că sunt puşi pe făcutul copiilor. Mă gândesc că se văd mai puţin după căsătorie decât înainte. Mă gândesc cum cad în pat, prea epuizaţi ca să mai facă sex. Mă gândesc la ei mai îndepărtaţi unul de altul în primul an de căsătorie decât şi ar fi închipuit vreodată că ar putea fi doi oameni atunci când îşi făceau curte. Şi apoi mă gândesc cum încep fanteziile lor. El pune ochii pe postnimfete de paisprezece ani în bikini. Ea râvneşte la cel care vine să i repare televizorul. Copilul se îmbolnăveşte şi ea şi o trage cu pediatrul. El i o pune tinerei lui secretare masochiste care citeşte Cosmopolitan şi se crede o femeie emancipată. Nu: când s a stricat totul? Dar: a fost vreodată totul cum trebuie?

O imagine întunecată. Nu toate căsătoriile sunt aşa. Uite, spre exemplu, căsătoria la care am visat în adolescenţa mea idealistă (când credeam că Beatrice şi Sidney Webb, Virginia şi Leonard Woolf aveau căsătorii perfecte). Da’ ce ştiam eu? Voiam “mutualitate totală”, “parteneriat”, “egalitate”. Ştiam eu despre felul în care bărbaţii stau acolo, pe scaun, lipiţi de hârtiile lor în timp ce tu faci curat pe masă? Cum pretind că sunt total nepricepuţi când le ceri să amestece sucul de portocale cu gheaţă? Cum vin ei cu prietenii acasă şi se aşteaptă să i serveşti şi, cu toate astea, tot ei cred că au tot dreptul să se bosumfle şi să izbucnească în altă cameră dacă tu vii cu prietenele acasă? Ce adolescentă idealistă şi ar putea imagina toate astea în timp ce stă şi citeşte Shaw şi Virginia Woolf şi îi vede pe Beatrice şi Sidney Webb?

Cunosc unele căsătorii reuşite. În majoritatea lor, de a doua oară. Căsătorii în care ambii parteneri au depăşit faza cu rahatul ăla gen eu Tarzan, tu Jane şi încearcă pur şi simplu să şi ducă zilele ajutându se unul pe altul, fiind buni unul cu altul, făcând treburile casnice când acestea apar şi fără să se îngrijoreze prea mult în legătură cu cine face asta sau cealaltă. Unii bărbaţi ajung la această stare încântător de relaxată pe la vârsta de patruzeci de ani sau după câteva divorţuri. Poate căsătoriile sunt mai bune la vârsta a doua. Când toată prostia dispare şi îţi dai seama că trebuie să te iubeşti unul pe altul pentru că oricum o să mori.

fragment din romanul “Teama de zbor”, de Erica Jong, Editura Trei, Colectia”Eroscop”