Nu voi reveni acum asupra literaturii psihiatrice care l‑a prezentat pe Hitler ca fiind „un psihopat paranoic“, „un amoral infantil și sadic“, „un efeminat supracompensat“ sau „un nevrotic măcinat de compulsia de a ucide“.
În anumite momente a fost, fără îndoială, toate la un loc. Dar, din nefericire, a fost ceva mai mult și ceva peste toate acestea. Capacitatea sa de a acționa și de a genera acțiune a fost așa de rară încât pare inadecvat să aplicăm discursului său metodele obișnuite de diagnostic. Hitler a fost, înainte de toate, un aventurier la o scară imensă.
Personalitatea unui aventurier seamănă cu cea a unui actor, pentru că aventurierul trebuie să fie gata tot timpul să joace, ca și cum şi le‑ar fi ales singur, rolurile schimbătoare impuse de capriciile destinului. Comportamentul insuportabil și bizar al lui Hitler „din culise“ este foarte des întâlnit la actori, nemaivorbind despre comportamentul lui în relațiile sexuale. Fără îndoială că avea trăsături periculoase de tip borderline. Totuși, a știut cum să joace la limită, cum să pară că ar merge prea departe, după care să revină brusc la auditoriul lui încremenit.
Hitler știa, de asemenea, cum să‑și exploateze propria isterie. Vracii au, la rândul lor, asemenea calități. Pe scena istoriei Germaniei, Hitler a intuit până la ce limită poate personalitatea sa să reprezinte, într‑un abandon isteric, tot ce trăia în fiecare german care îl citea sau asculta. Astfel, rolul pe care l‑a ales spune multe despre auditoriul său ca și despre el; exact acest lucru, care pare morbid și bizar pentru un nongerman, va deveni cea mai convingătoare arie a „cântăreţului vrăjitor“ pentru publicul german.
Fragment din COPILĂRIE ȘI SOCIETATE de Erik H. Erikson
Leave a Reply