În fiecare toamnă, în primele luni ale anului universitar, studenţii care frecventează cursul „Introducere în psihanaliză“ de la Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu, mă întreabă cum pot afla ce se întâmplă, de fapt, într-o psihanaliză.

Cand usile se deschid

Răspunsul meu este, de fiecare dată, cu variaţiunile de rigoare, că, deoarece procesul analitic exclude o terţă participare, trebuie să se mulţumească doar cu relatările celor care-l prezintă dintr-un unghi sau altul, ca psihanalişti sau analizanţi. Sau, calea cea mai sigură de a trăi experienţa propriului inconştient, să se angajeze într-o psihanaliză. Aceasta este prima uşă în faţa căreia se opreşte cel dornic să cunoască psihanaliza, uşă pe care aş numi-o „uşa diadei“.

Deşi trăirea directă a psihanalizei rămâne cea mai bună cheie pentru a deschide uşa diadei, anumite cărţi pot satisface într-o măsură mai mică sau mai mare curiozitatea celui care doreşte să se iniţieze. Mă gândesc în primul rând la romanele în care autorii îşi descriu analiza personală, cum ar fi Cuvinte care eliberează de Marie Cardinal (Editura Trei), dar şi la reuşitele, inclusiv în registru literar, prezentări de caz ale lui Irvin Yalom din Călăul dragostei (Editura Trei), care, deşi nu ilustrează psihanaliza pură, ci mai curând o psihoterapie eclectică, impresionează prin autenticitate.

Fragment din prefața semnată de Vasile Dem. Zamfirescu la volumul Ștefaniei Dumitrescu – Când ușile se deschid. Primele întâlniri psihanalitice

Din păcate, psihanaliştii români, şi nu numai ei, ci şi psihoterapeuţii de alte orientări, scriu încă prea puţin despre experienţele lor clinice. Tocmai de aceea, o carte cum este cea a Ştefaniei Dumitrescu, dedicată în primul rând descrierii interviurilor preliminare în psihanaliză pe baza propriei experienţe, are meritul, pe lângă calităţile intrinseci, de a umple un gol.

Psihanalistul nu este un decodor de mesaje inconştiente, asemenea unui receptor telefonic, aşa cum teoretiza Freud, fără să fi practicat vreodată ideea, ci mai curând un rezonator care simte şi reacţionează emoţional la comunicarea analizandului. Deşi Ştefania Dumitrescu acordă în interviurile preliminare cuvenita prioritate ascultării, în opinia mea uneori prea îndelungată, felul în care îi portretizează pe interlocutori lasă să transpară nu numai talentul literar, ci şi participarea afectivă.