#psihologiacareteajutaacum

Reziliența este acel proces natural prin care oamenii au capacitatea de a se adapta în situații adverse, de a se replia și a ieși din ele întăriți. Acest proces este și mai eficient atunci când este înlesnit de autorități și organizații competente, după modelele prezentate în Tratat de reziliență asistată, coordonat de Șerban Ionescu, psihiatru și psiholog clinician, profesor emerit de psihopatologie la Université Paris 8 Saint-Denis și Université du Québec à Trois-Rivières.

***

Rezilienţa în urma marilor catastrofe: joncţiuni între individual şi colectiv – Michèle Vitry şi Clara Duchet


De la mituri şi până la realităţile cele mai crude, peste tot în lume şi din toate timpurile se vorbeşte despre catastrofe… Atunci când se manifestă mânia lui Dumnezeu, fantasma omnipotenţei umane este redusă la zero: tehnica, previziunile, prevenţia, controlul riscului, ştiinţa etc., nu sunt întotdeauna suficiente pentru a evita catastrofa naturală (furtună, uragan), ecologică, umană (atentat terorist, luare de ostatici) sau tehnologică (prăbuşirea unui avion, accident colectiv) etc. Destinul oamenilor, în ceea ce are fiecare unic, dar şi comunitatea căreia îi aparţin şi istoria la care participă sunt mereu afectate, marcate, împietrite şi chiar traumatizate. În acelaşi timp, ca în orice eveniment, oricât de traumatizant este în aparenţă, pot fi reperaţi germeni ai rezilienţei: componente intrapsihice şi interrelaţionale, dimensiuni individuale şi grupale, desfăşurându‑se în sprijinul unei metamorfoze a traumei. Iar unele metode adaptate le permit o mai bună manifestare. Capitolul de faţă îşi propune să le studieze pornind de la joncţiunea dintre individual şi colectiv. Mai întâi vom defini caracteristicile specifice acestui tip de evenimente pentru a evidenţia astfel principalele lor efecte psihopatologice pe termen scurt şi lung, apoi factorii de risc observaţi în literatură şi în propriile experienţe. Apoi vom aborda factorii de protecţie şi vom situa rezilienţa în câmpul practicii noastre şi în continuare vom detalia diversele planuri de îngrijire şi tratament derulate în lume în timpul marilor catastrofe, dintr‑o perspectivă a „rezilienţei asistate“ sau a unei rezilienţe pe care o vom numi aici, mai curând, acompaniată.



Fragment din:

CITEȘTE AICI ÎNTREG CAPITOLUL: Rezilienţă în urma marilor catastrofe: joncţiuni între individual şi colectiv, scris de Michèle Vitry şi Clara Duchet


Particularităţi psihopatologice şi societale

Sprijinindu‑ne pe diferite dicţionare, din diverse epoci, ne amintim că termenul catastrofă (provenit din grecescul katastrophê — bulversare) îşi are originea în teatru şi literatură, unde desemna „deznodământul“ principal şi final al unei piese, al unui poem, înscriindu‑se în general în registrul tragicului. Bineînţeles, apar apoi accepţiunile mai cunoscute de „dezastru înspăimântător, calamitate, flagel, neşansă, dezastru etc.“, care afectează un mare număr de persoane. Modul său literar de utilizare, interesant din punctul de vedere al practicii noastre, scoate în evidenţă două elemente:

— evenimentul se situează pe scena publică, adresându‑se populaţiei (precum mesajul trimis de zei în mitologie) şi
— marchează un final printr‑o ruptură brutală, un deznodământ tragic. Evoluţiile ulterioare pun accentul, în plus, pe:
— dezastru şi intensitatea durerii;
— ca şi pe caracterul de şansă potrivnică al acestei bulversări.

Din punct de vedere psihopatologic, evenimentul traumatizant — atunci când implică o colectivitate — generează nu numai o bulversare psihică individuală, ci creează şi efigia ideii de traumă colectivă (Crocq, 1999; Navarre,2007). Evenimentul catastrofic, oricare ar fi el, suspendă mişcarea cotidiană a unei populaţii: îi opreşte cursul… marchează simbolic sfârşitul unei epoci (ca o revoluţie), sfârşitul unui ideal („riscul zero“, de exemplu), finalul unei crize, al unui mod de funcţionare etc. Nimic nu va mai fi apoi ca înainte pentru comunitatea lovită de o catastrofă. „Trebuie trase învăţăminte, lecţii“ se poate citi din loc în loc în presă, pentru ca „niciodată…“ să nu mai apară o astfel de încercare; pentru ca, am putea spune, colectivitatea să se poată reînscrie într‑un mit, într‑un ideal, să reia dezvoltarea, care va reintroduce puţin câte puţin perspective de viaţă şi de viitor la un popor marcat de o întrerupere (a unei activităţi aeroportuare, a cotidianului, a unui anumit tip de viaţă, de exemplu), de moarte (a compatrioţilor, familiilor, prietenilor, apropiaţilor etc.) şi de pierdere (a bunurilor, caselor, habitusului, legăturilor etc.). Dar, înainte de revenire, prevalează constatarea pagubelor, a daunelor, a ireparabilului, cufundând colectivitatea într‑o etapă marcată de traumă.

CITEȘTE AICI ÎNTREG CAPITOLUL: Rezilienţă în urma marilor catastrofe: joncţiuni între individual şi colectiv, scris de Michèle Vitry şi Clara Duchet