TatalTatăl e absent și asta mai mult ca imagine decât ca individ: tatăl absent e imaginea tatălui de astăzi.

Absent nu pentru că, la fel ca Ulise, a plecat să lupte într‑un război, ci pentru că refuză să lupte în relaţii. Tatăl, așadar, dispare și atunci când n‑a divorţat și locuiește încă în aceeași casă. Tatăl, așadar, nu înfăptuiește nici când acţionează. Tatălui i se reproșează mai mult ce nu a făcut decât ce a făcut. Mai mult ce n‑a spus decât ce a spus.

Taților li se reproșează că au tăcut în faţa rezultatelor pe care fiul le obţinuse cu mare efort și sacrificiu, luptând nu pentru lucrul în sine, ci pentru a primi laude de la el. Incapacitatea taţilor de a celebra ritualic trecerile simbolice ale fiului este una dintre cele mai tragice sărăciri ale vieţii private din acest secol: știm să cumpărăm produse foarte scumpe, nu mai știm să producem o bucurie care nu costă nimic. Ca să o înţelegem, trebuie să ne imaginăm în ei un generic „complex al lui Isac“: prea bătrâni cultural, orbi psihologic, asemănându‑se cu acest patriarh, nu mai cunosc cuvintele sacre ale binecuvântării sau nu știu să le rostească în momentul potrivit și faţă de persoana potrivită.

Ce surpriză, așadar, ce tresărire incredibilă a inimii și, în același timp, ce nostalgie după un bine de neatins când, brusc, de la o terţă persoană care pentru ei contează puţin sau în circumstanţe și mai întâmplătoare, copiii află că, de ani de zile, tatăl vorbește aproape exclusiv despre ei și îi laudă! Celebrarea avea loc, dar în secret.

Uneori, e colegul de birou care povestește cum îl evitau toţi, zâmbind, pe tatăl respectiv în pauza de cafea, istoviţi de poveștile despre isprăvile universitare ale fiului. Alteori, e un sertar vechi care scoate la iveală tăieturi de ziar, unde tatăl acorda succeselor sportive ale băiatului o ordine liturgică. (De ce le‑a ascuns sub cheie? Și de ce atunci se limita să bombăne: „Pierzi prea mult timp cu tenisul! Ocupă‑te de studiu!“?)

Fragment din Tatăl de Luigi Zoja