“Văd, aud, simt” este un alt mod de a-i iniția și pe adulți și pe elevii noștri în lumea simțurilor.

Este un joc pe care l-am învățat de la unul dintre profesorii mei, Steve Hoskinson. Elevii sunt încurajați să vorbească despre ce văd în sală sau afară, apoi despre ce aud, apoi despre ceva ce simt în corp, ca de exemplu senzația de fierbinte, rece, apăsător, tensionat sau altceva ce este mai evident pentru ei în momentul respectiv. Dacă de exemplu spun că-i doare capul, atunci îi ajut să-și descrie durerea de cap folosind cuvinte care descriu acele senzații: ca un ciocan, ca un vâjâit sau ca un cuțit. Mai apoi îi ajut să folosească instrumentul simplu de focusare, pentru a urmări senzația până când aceasta se schimbă.

Iar aceasta se schimbă de fiecare dată. După cum spune Gendlin,

“Ce este mai fascinant este că un ‘simț perceput’ [o senzație] are puterea de-a se schimba, atunci când te concentrezi asupra ei. Simți cum această senzație se întâmplă în corp. Este o senzație fizică bine definită că ceva se mută sau se modifică. Este mereu o senzație plăcută, o senzație că ceva s-ar debloca”.

Fragment din:

Elevii-problemaAcest fenomen are o explicație științifică simplă care a fost prezentată în capitolele anterioare. Senzațiile se modifică în mod simțitor atunci când ne concentrăm asupra lor pentru că atunci când observăm senzația și ne centrăm pe aceasta, ajungem să ne dăm seama de funcția firească a sistemului nervos parasimpatic. După cum se știe acum, ramura simpatică a sistemului nervos răspunde de obicei de senzațiile neplăcute sau înfricoșătoare manifestate prin ritm cardiac intensificat, tensiune mărită, înroșire la față și sufocare. Sistemul parasimpatic răspunde de încetinirea acestor reacții pentru a readuce corpul într-o stare de relaxare. Acest al doilea sistem intervine mereu și își face treaba. Dacă ai răbdare, ajungi să-l observi și să ai încredere în el. Așa cum ne spune Gendlin,

“când oamenii au această experiență (modificare la nivelul corpului) cel puțin odată, nu mai continuă să se tot întrebe neputincioși dacă ei se schimbă sau nu”.

Este important să ne amintim că această concentrare nu este ceva ce este neapărat învățat de la terapeuți sau consilieri. Cercetările lui Gendlin au indicat că

“acest act crucial intern poate fi învățat, dar că nu este învățat în terapie. Oamenii nu au nevoie să intre în terapie pentru a-l învăța… Oamenii pot să învețe singuri sau unii de la alții”.

Aceasta are impact asupra muncii noastre în școli. Știm din cercetarea pe care Gendlin a desfășurat-o în anii șaptezeci la Universitatea Chicago că oamenii care au rezultate bune în urma terapiei sunt cei care își trăiesc senzațiile corporale, cei care vin în contact cu acea parte din ei. Mai știm că ne putem învăța unii pe alții și ne putem învăța elevii să facă uz de această competență esențială. Atunci ce mai așteptăm?