Vintilă Mihăilescu și Vasile Dem. Zamfirescu vă prezintă volumul ”Sentimentul metafizic al tristeții” al lui Horia Patrașcu. Lansarea se va întâmpla vinerea aceasta la Librăria Carturești Verona de la ora 18.00.

  

Iată și un fragment din istoria culturală a tristeții:  

Nostalgia constituie un caz aparte faţă de celelalte sentimente din moment ce, în ce o priveşte, i se cunosc cu precizie atât numele autorului lui, cât şi data la care acesta este înregistrat în documente. Putem spune că există actul oficial al naşterii/întemeierii ei. Această dată este anul 1688, iar documentul în care este înregistrată şi prezentată este dizertaţia de doctorat a medicului elveţian Johannes Hofer de Mulhouse (Titlul lucrării apărute la Basel este Dissertatio medica de nostalgia).

Sub denumirea de heimweh sau maladie du pays, sentimentul dorului de casă, tânjirea după întoarcerea pe plaiurile natale erau cunoscute, dar abia odată cu Hofer ele capătă prestanţa unei denumiri greceşti care le permite să intre cu fruntea sus în nosografia vremii. Hofer notează că termenul este

„grec de origine şi compus din două elemente, unul dintre ele, nostos, întoarcerea la ţara de origine, iar celălalt, algos, ce semnifică suferinţă sau durere; (…) starea de tristeţe născută din dorinţa de a se întoarce în ţara natală.“

Ca semne ce stau la baza iminenţei bolii, Hofer menţionează o tendinţă înspre melancolie ce ia naştere din însăşi natura individului, aversiunea faţă de obiceiurile străine şi întrunirile sociale. Manifestarea propriu-zisă a nostalgiei este revelată printr-o „melancolie continuă, gândul permanent la ţara natală, insomnie, slăbiciune, pierderea apetitului, anxietate.“

  

 

 

În ceea ce priveşte patogeneza, boala se datorează esenţialmente unei

„imaginaţii afectate, partea creierului cea mai afectată fiind cea în care sunt localizate imaginile persoanelor şi locurilor dorite. Experienţa arată că numai imaginaţia poate cauza toate acestea.“

Această afecțiune este curabilă doar dacă „dorul poate fi satisfăcut; incurabilă, mortală sau foarte gravă când circumstanţele împiedică satisfacerea ei.“ Încercând să-şi susţină teza, Hofer aduce în sprijinul ei două cazuri medicale în care cei care sufereau de „nostalgie“ şi-au revenit instantaneu doar la gândul întoarcerii. Aşadar nostalgia este o boală a depărtării, al cărei remediu pare să fie simplu: întoarcerea acasă, întoarcerea la locurile natale.

Iritabilitatea, anxietatea, obsesia reîntoarcerii, valorizarea pozitivă exacerbată a ţinuturilor natale, detestarea locurilor în care se află şi dispreţuirea indigenilor între care sunt nevoiţi să trăiască — sunt doar câteva dintre simptomele pe care le prezintă cei ce au „contractat“ nostalgia, în special, crede Hofer, persoane tinere, lipsite de interacţiuni sociale.

Foarte asemănătoare cu boala dragostei, care făcea ravagii în epoca medievală, mecanismul de producere este acelaşi: aşa cum imaginea lăuntrică a celui iubit — devenită cea mai intimă parte a sufletului îndrăgostitului sau mai precis însuşi sufletul său — îşi cere obiectul, la fel reprezentările mentale ale tărâmurilor de acasă cer cu o maximă acuitate prezenţa acestora, altfel efectele asupra organismului psihic fiind de acelaşi ordin cu efectele provocate de lipsirea de elementele vitale asupra organismului fizic. Totuşi se va începe prin încercarea unui tratament simptomatologic: tot ceea ce ţine de „uşurarea“ bolnavului, de la purgative şi luări de sânge până la companii plăcute şi călătorii agreabile, e binevenit — ele îl vor face pe nostalgic să-şi uite suferinţa prin ştergerea urmelor trupeşti şi spirituale ale bolii. Toate aceste remedii ar putea intra în clasa unor nostanalgezice — care dacă nu îşi fac efectul trebuie degrabă înlocuite printr-o întoarcere urgentă în patrie.