Numele lui Ai Weiwei este sinonim astăzi în toată lumea cu gândirea „outside the box”, nonconformistă și cu arta revoluționară. Considerat un „talent ireverențios”, artistul este totodată și un simbol al luptei pentru libertate, indiferent ce preț trebuie plătit pentru aceasta. Unul dintre cei mai mari artiști ai secolului 21, Ai Weiwei este fiul renumitului poet chinez Ai Qing care, după ce a slujit idealurile politice ale țării sale, a fost acuzat că este creator de artă burgheză și deportat. Paradoxal, Ai Weiwei – artistul care și-a petrecut prima parte a vieții în tabere de reeducare ideologică unde trebuiau declamate citate din Mao Zedong pentru o porție de mâncare – a surprins o lume întreagă prin arta sa provocatoare.

În 2011, când a fost reținut de poliție timp de 81 de zile fără o acuzație clară, Ai Weiwei era deja o personalitate artistică respectată pe tot globul, iar atelierul său reprezenta aproape o atracție turistică în China. Eliberat la fel cum a fost arestat, fără nicio explicație plauzibilă, Ai Weiwei a decis să salveze de la uitare istoria vieții sale și a tatălui său sub forma unui volum de memorii, 1000 de ani de bucurii și dureri. Publicată de Editura Trei, cartea reprezintă totodată și o istorie nemistificată a Chinei din vremea lui Mao Zedong și până în zilele noastre, povestită de cel care a trăit-o chiar pe pielea lui.

Iată 7 întâmplări uimitoare din viața lui Ai Weiwei, așa cum sunt povestite în volumul său de memorii, 1000 de ani de bucurii și dureri.

  1. „Pentru fiecare cuvânt pe care l-ai spus, a declarat anchetatorul Xu, o să trebuiască plătit un preţ. Dac-ai fi spus lucrurile astea pe vremea Revoluţiei Culturale, ai fi putut fi împuşcat de o sută de ori”. Acestea au fost cuvintele care l-au determinat pe Ai Weiwei să se gândească mai mult la relația cu tatăl său, care a înfruntat regimul riscându-și viața. Și, cum „statul era o maşinărie care absorbea memoria şi o golea de tot”, Ai Weiwei decide să scrie un volum de memorii care să restabilească adevărul istoric și pe care să-l transmită mai departe, fiului său. După cum mărturisește artistul, prin 1000 de ani de bucurii și dureri a încercat să „micșoreze distanța” dintre el și fiul său, să-i spună ce înseamnă viața pentru el, de ce este prețioasă libertatea „şi de ce se teme autocraţia de artă”.
  2. Ai Weiwei descrie în amănunt perioada detenției. În celulă nu era niciodată singur, ci însoțit de doi paznici, chiar și pe timpul nopții. Unul dintre ei stătea în picioare lângă pat, iar altul se plimba de colo-colo, ca să nu adoarmă. Sarcina gardienilor era să-l supravegheze pe Ai Weiwei chiar și în timp ce dormea.
  3. Artistul avea un program foarte strict în închisoare, care trebuia respectat la secundă. Spre exemplu, seara, pentru toaletă și spălatul hainelor erau alocate 15 minute. Cum uneori deținutul termina treaba mai devreme, trebuia să aștepte gol, lângă pat, să se facă ora stingerii, 21.45.
  4. Pentru orice persoană care trăiește într-o țară democrată e greu de imaginat programul dezumanizant pe care l-a suportat în 2011 unul dintre cei mai mari artiști ai secolului, într-o închisoare din China. După ce se ridica dimineața din pat, Ai Weiwei trebuia să raporteze gardienilor și să ceară permisiunea să urineze, să tragă apa la toaletă sau să se spele pe dinți. „De fiecare dată când defecam, un soldat se uita atent cum mă ştergeam la cur”, spune artistul.
  5. De la vârsta de 24 până la 36 de ani, Ai Weiwei a locuit în Statele Unite, unde s-a maturizat din punct de vedere artistic și a obținut o înțelegere clară a ceea ce-și dorea să facă în viață. În acea perioadă, cel considerat azi unul dintre primii artiști ai secolului s-a întreținut făcând slujbe de om de serviciu, bun la toate, a lucrat cu jumătate de normă sau a realizat portrete ale trecătorilor în cretă sau cărbune.
  6. „… în Lower Manhattan m-am simţit acasă în mijlocul murdăriei, degradării şi dezordinii. Dacă, dimpotrivă, mi s-ar fi dat un apartament pe Park Avenue, cred că n-ar fi trecut mult şi aş fi murit de depresie”, dezvăluie Ai Weiwei în volumul de memorii 1000 de ani de bucurii și dureri. Artistul ajunsese la un asemenea grad de autoizolare încât refuza să deschidă ușa cuiva sau să răspundă la sonerie odată ce ajungea acasă.

Ai Weiwei a atras atenția criticilor de artă americani încă de la primele sale lucrări expuse. Considerat „talent ireverențios”, care desenează cu „îndrăzneală și măiestrie”, artistul chinez a primit invitația de a-și expune tablourile într-o expoziție de grup din East Village. Cum nu a reușit să vândă, Ai Weiwei recunoaște că a aruncat tablourile în containerele de pe stradă. Acestea „se găsesc peste tot pe străzile din New York şi probabil că poţi descoperi în ele o serie de capodopere”, spune artistul mai în glumă, mai în serios. „Cred că m-am mutat de vreo zece ori în anii de la New York, iar primele lucruri pe care le aruncam erau lucrările de artă. Mă mândream cu aceste lucrări, bineînţeles, dar odată ce le încheiam se termina şi prietenia cu ele. Nu le datoram nimic, nu-mi datorau nimic şi aş fi fost mai stânjenit dacă le-aş fi văzut din nou decât dacă aş fi dat din întâmplare peste o iubită de altădată. Dacă nu erau atârnate pe peretele altcuiva, nu mai contau deloc”, dezvăluie Ai Weiwei în 1000 de ani de bucurii și dureri.