Este oare Carmen doar o femeie de moravuri uşoare lipsită de ruşine şi superstiţioasă, ce flirtează cu caporalul nepotrivit? Se comportă oare Don José ca un puști cercetaş, copleşit de farmecul acesteia şi cuprins de disperare atunci când ea îi ia în derâdere sentimentele?

Nu şi din punctul de vedere al unui psihanalist. Începând cu Freud, care a oferit interpretări cu privire la Leonardo da Vinci, psihanaliştior le-a făcut adesea plăcere să speculeze asupra motivaţiilor inconştiente care au animat figurile istorice şi personajele literare. Prin urmare, deşi nu putem vorbi la propriu cu astfel de „pacienţi” care ne-ar putea confirma sau nega formulările, ne putem totuşi delecta examinând posibilele elemente inconştiente care animă persoanele ce apar în opera Carmen.

Mai întâi Don José. Acesta este un bărbat timid pe care nu îl prea preocupă „galanteriile” întâlnirilor amoroase dintre soldaţi şi muncitoarele de la fabrica de ţigarete. În Actul I, înainte de a-i fi oferită floarea lui Carmen în „dar”, aceasta îl întreabă ce face. José răspunde: „Je fais une chaîne pour attacher mon épinglette” („Fac un lanţ de care să îmi ataşez percutorul” — arma sa). Această frază ascunde simbolic secretul caracterului său. Sexualitatea sa („percutorul”) îl determină să își înlănţuie arma.

Mult mai târziu, la sfârşitul Actului III, când Carmen va încerca să rupă relaţia, el se va opune: „Non, non, non, je ne partirai pas!” („Nu, nu, nu, nu voi pleca!”) Şi insistă: „la chaîne que nous lie, nous liera jusqu’au trepas!”(„Lanţul care ne leagă ne va ţine astfel până la moarte!”).

Prin urmare, de ce nu a început José o relaţie cu frumuşica vecină („o perlă”), Micaela, pentru a ne cruţa de cele trei ore de S&M (sado-masochism) emoţional, ca să nu mai amintesc dificultatea demersului de înţelegere a dinamicilor inconştiente ale personajelor?

Atunci când José o întâlneşte pentru prima dată pe Micaela la oficiul poştal, el se uită în ochii acesteia şi ce vede? Îşi vede propria mamă! De fapt, sărutul dat de Micaela lui José fusese trimis de către mama acestuia, care o sărutase pe Micaela după oficierea slujbei şi o rugase să transmită sărutul lui José („…ce besé que je te donne, de ma part tu le lui rendras”). O mişcare ingenioasă, ce îl încântă la nivel conştient pe José, care cântă cum amintirile legate de mama sa şi de oraşul natal („souvenirs d’autrefois”) îi umplu din nou inima de putere şi curaj. Însă, la nivel inconştient, Micaela este „cam prea aproape de casă”.

[youtube=http://il.youtube.com/watch?v=TCjo9wJq9Ws] 

José nutreşte sentimente ambivalente. El este încă legat de mama sa, dar în acelaşi timp încearcă să depăşească această înlănţuire. Acesta este motivul pentru care nu îi scrie şi care îl face atât de apologetic („il se repent aujourd’hui”), el având inconştient tendinţa de a o respinge pe Micaela de îndată ce Carmen îşi oferă floarea, în ciuda promisiunii făcute de acesta mamei : „Ne crains rien, ma mère… je la prendrai pour femme…” („Nu îţi face griji mamă, o să mă însor cu ea [cu Micaela]”). 

Cum va reuşi acest tânăr bărbat să se separe de mama sa? Aşa cum spune cântecul popular: „Îmi place să aleg femei de moravuri uşoare”, José o alege pe Carmen — femeia interzisă, cu o sexualitate promiscuă — faţă de care formează un ataşament de tip simbiotic, prin renunţarea la propria identitate şi adoptarea unei atitudini rebele pentru a fi împreună cu aceasta. Este mama sa nemulţumită de acest lucru? Cu siguranţă că da — ea o va trimite pe Micaela înapoi la José, în Actul III! (…)

 ***   

Acum, să vedem ce putem spune despre Carmen. Se presupune că ea este cea mai excitantă femeie din oraşul Sevilia. Modul în care iniţial aceasta glumeşte cu José are un substrat sexual: Când află că el meştereşte la percutor, ea îl numeşte „percutorul sufletului meu!”(„épinglier de mon âme!”). (Aceasta este un fel de versiune a secolului XIX pentru cântecul lui Mae West: „Hei, băiete, e cumva un pistol ceea ce se vede în buzunarul tău…”). José este deopotrivă şocat şi excitat de „îndrăzneala” lui Carmen!

Carmen este la început descrisă ca o femeie cu o sexualitate şi o agresivitate impulsive. Ea îi tachinează pe toţi soldaţii şi se află în competiţie cu Manuelita. La scurt timp însă, descoperim că există un sens în toată nebunia sa. În Actul I, aceasta îi spune lui Zuniga: „…coupe-moi, brûle-moi, je ne te dirai rien…” („taie-mă, dă-mi foc — tot nu o să mărturisesc nimic”). Este intertesant că formula familiară „tu” cu care ea i se adresează lui Zuniga exprimă o lipsă de respect (şi tachinarea) acestuia. Ca o paranteză, faptul că ea face referire la o tortură masochistă pare să îi trezească lui Zuniga interesul. Acesta o leagă, în timp ce cântă „…elle est gentille vraiment…” („Ea este chiar încântătoare…”); şi urmăreşte să aibă o relaţie sexuală cu ea, în Actul II.

Oricum, în timp ce Carmen încearcă să îl seducă pe Zuniga, ea dezvăluie că personalitatea sa este puternic orientată în spiritul Amendamentului Cinci al Constituţiei Americane: Aceasta doreşte să îşi păstreze autonomia absolută şi libertatea de acţiune fără a ţine cont de nimeni şi de nimic, ceea ce include bărbaţii şi legea. Carmen cântă: „Surtout, la chose enivrante: la liberté” („Mai presus de toate, Libertatea este îmbătătoare!”). Simultan, ea vrea să menţină o legătură fantasmată cu toţi bărbaţii care o doresc de la distanţă. Pe lângă obţinerea plăcerii sexuale, ea se foloseşte de sexualitate şi în alte scopuri: ignorarea constrângerilor sociale, menţinerea unei legături fantasmate cu bărbaţii şi separarea repetată de cei care îi cad în mreje, toate acestea având rolul de a îi întări sentimentul unei libertăţi „îmbătătoare”.

[youtube=http://il.youtube.com/watch?v=Dutx8qQ9qfE&feature=related] 

În concluzie, Carmen este acea „oiseau rebel” („pasăre rebelă” a Havanei). La nivel conştient ea doreşte să îşi păstreze libertatea (autonomia). Însă simultan, aceasta pune în act fantasma sexuală a abandonului pasiv, atunci când îi reproşează lui José, „…sur ton cheval tu me prendrais…en croupe tu m’emporterais… si tu m’aimais…” („M-ai fi luat pe cal… furându-mă… dacă mă iubeai”). Iar José, în ciuda loialităţii sale conştiente („Dragon d’Alcala… fidèle”) este ambivalent cu privire la „lanţul” care îl leagă de mama sa prin intermediul Micaelei şi inconştient doreşte să se elibereze de acestea, prin a deveni un brigand sexual răzvrătit şi autonom. Pentru a rezolva aceste conflicte, el îşi transferă interesul amoros asupra lui Carmen, astfel că devenine la fel de adeziv ca şi mama sa, iar ulterior nu îi va permite lui Carmen să rupă „lanţul” care îi leagă.

Carmen reprezintă atât o poveste despre moralitate destinată adulţilor tineri, cât şi cel mai rău coşmar al oricărui părinte. Cu toţii ne facem griji că fiul fiecăruia dintre noi ar putea fi copleşit de intensitatea propriilor dorinţe sexuale, de nevoia de a se separa de mama sa şi de dorinţele intense şi rebele ale adolescenţei. Acestea l-ar putea determina să se asocieze cu persoane îndoielnice, să aleagă fete cu un „caracter imoral” şi să ajungă un nimeni. Ne facem griji şi că fetele noastre ar putea dezvolta o fixaţie la plăcerile exhibiţioniste/narcisice ale sexualităţii adolescenţei, să intre într-un anturaj cu o influenţă nefastă doar din dorinţa de a se simţi separate, iar ulterior să fie seduse de „băieţi răi” arătoşi şi rebeli care le-ar răni şi distruge viaţa.

Carmen este cel mai pesimist scenariu de acest gen, mai curând un coşmar înfricoşător. La sfârşitul operei răsuflăm uşuraţi, descoperind că deznodământul tragic nu ne implică în nici un fel. Noi, publicul spectator, ne putem relua apoi eforturile de a ne bucura de plăcerile fireşti ale vieţii, fără a plăti cu viaţa pentru aceasta.

Fragment din volumul 

101 apărări. Cum se autoprotejează mintea