Claudiu Constantinescu publică în ediția din această săptămână a revistei Dilema Veche o cronică de întâmpinare la romanul Dezmierdare de catifea tradus de curând la Editura Trei.

În 2004, când a publicat această carte, Éric Fottorino nu era încă directorul cotidianului Le Monde. Prin urmare, putem privi cu ochi destul de încrezători cronicile favorabile şi premiul literar cu care romanul a fost salutat la vremea respectivă.

S-a vorbit atunci despre autor ca despre „un Simenon al tulburărilor de identitate“ – o afirmaţie frumoasă şi corectă, pe măsura unei proze de o simplitate bizară, cu austerităţi perverse sau condensări de aforism, întreţinând o curăţenie necurată, o tensiune surdă, o latenţă a crizei subterane.

Protagonistul e, bineînţeles, un solitar. Conduce o firmă de asigurări, dar o face cu inimă bună şi cu compasiune în suflet. Pe scurt, e un sufletist onest şi depresat – un sufletrist. Cuminţenia frazelor care îl povestesc are însă ceva suspect. Un soi de căldură îngheţată, împietrită – parcă a doliului, parcă a nebuniei. Sau, pur şi simplu, a unei taine grele, care se refuză încă mărturisirii.

Citește întreaga cronică pe dilemaveche.ro.