Criza economică mondială declanșată în 2008 este pusă sub lupă de Jacqueline Barus-Michel, profesoară la Universitatea Paris 7. Iată mai jos un fragment din articolul ei publicat în recentul volum colectiv Psihosociologia crizei, coordonat de psiholoaga pariziană împreună cu profesorul ieșean Adrian Neculau.
Criza financiară având originea în SUA — care afectează întreaga planetă — prezintă următoarele caracteristici:
- refularea realităţii riscurilor, în numele unui profit imediat;
- evenimente declanşatoare ale unei explozii care marchează întoarcerea la realitatea negată;
- pierderea capacităţilor de simbolizare, manifestată prin pierderea sensului, incapacitatea de a găsi explicaţii şi ineficienţa limbajului financiar;
- imaginarul catastrofei care îi domină pe toţi actorii sociali;
- propagarea crizei în lumea întreagă, generalizarea ei în toate ţările, multiplicarea efectelor crizei în toate domeniile, dincolo de cel economic: viaţa cotidiană, politică, diverse activităţi, viaţa culturală etc. (…)
Greenspan, aflat în fruntea FED, se ocupă de organizarea unei forme de refulare (declara pe vremea aceea că este „o alegere vitală“ — afirmaţie făcută într-o perioadă de creştere economică bazată pe împrumuturi; mai târziu, în octombrie 2008, tot el mărturisea: „M-am înşelat“). S-a vorbit de un „fundamentalism al pieţei“, un fel de credinţă fanatică în puterile economiei care i-a orbit pe adepţii săi.
Tentativa de reconversie la realitate (atât în privinţa realizărilor, cât şi a sumelor retrase) duce la o deconstrucţie a sistemului (crah) deoarece această reconversie este de fapt imposibilă: simbolul banului şi-a pierdut orice corespondent în bunuri reale. În cadrul jocului financiar sunt manevrate la bază dorinţe şi nevoi (sub formă de promisiuni şi datorii), şi nu produse sau bunuri înţelese ca valoare reală. Acest joc asigură satisfacţia şi puterea jucătorilor care manevrează valori-simulacru, dând altora iluzia posesiunii, până când atât jocul, cât şi iluzia se sparg ca un balon.
Refularea realităţii se combină cu negarea ficţiunii: toată lumea se comportă ca şi cum — şi vrea să creadă că — banul devenit simulacru este referentul unei realităţi existente, când de fapt acesta nu este decât referent imaginar, referentul unei dorinţe considerată drept realitate (dorinţa de a fi proprietarul unei case înseamnă îndatorare, un credit care va circula ca valoare reală; speculaţia se bazează pe valoarea atribuită unei dorinţe şi pe încrederea potenţialului cumpărător în jocul simplu al vânzării-cumpărării, în valorile în schimbare sau în valori imaginare). Controlul asupra vieţii active şi a producţiei îl au jucătorii (acţionari şi comercianţi).
Întregul edificiu al acestei economii se sprijină pe imaginar, speranţă, încrederea în dorinţă şi puterea acesteia, în jocul simulacrelor. Acest imaginar euforizant, edificat pe negarea realităţii, odată confruntat cu aceasta, îşi schimbă sensul, transformându-se brusc în pierderea încrederii, deziluzie, panică, efecte care duc la falimente, şomaj, sărăcie. Un imaginar al catastrofei tulbură din nou percepţia realităţii, reprimă capacităţile simbolice, precum şi folosirea unui limbaj raţional care să corespundă realităţii, întreţinând astfel criza, care nu mai este doar economică.
Imaginarul edificat pe angoasă are, evident, efecte asupra realităţii. Printre acestea amintim:
- alterarea structurilor unitare, a cooperării, a solidarităţii;
- devalorizarea bunurilor care până atunci fuseseră reale;
- demoralizarea indivizilor, înclinaţi acum către excese, violenţă şi depresie.
Din cauza unui efect de contaminare, aceşti factori favorizează instaurarea unei anomii generalizate.
Ca orice criză, şi criza economică s-a acumulat în timp, din cauza unor perioade mai dificile, a unei îngrijorări determinate de o serie de evenimente prevestitoare, care au fost mascate printr-un efort prin care politicienii pretindeau a căuta o rezolvare, până când unul dintre aceste evenimente a scăpat de sub control, lăsând realitatea să se manifeste în toată autenticitatea ei.
Sunt voci care au avansat ipoteza că atentatele de la 11 septembrie, urmate de războiul din Irak, au fost evenimente prevestitoare şi declanşatoare ale unei crize care avea să zdruncine certitudinile unui sistem bazat pe aroganţa capitalismului financiar, incapabil să facă altceva decât să reafirme atotputernicia sa, într-o succesiune incoerentă de riposte neadaptate la situaţii reale. Factorul declanşator cel mai eficient a făcut să explodeze refulările acolo unde erau mai accentuate (faliment efectiv sau doar declarat al băncilor Lehman Brothers, Fortis sau Dexia — bancă a societăţii de asigurări AIG etc.).
Au fost activate mecanisme de camuflare (s-au injectat miliarde în aceste bănci); apoi, firme aflate în situaţii dezastruoase au făcut apel, într-un fel de situaţie paradoxală, la factorul politic. Acesta a încercat să-şi reintre în drepturi, să facă ordine în sfera economicului. Recuperarea este însă foarte dificilă, discursul politic nu poate să instituie o logică în condiţiile în care sistemul simbolic al banului a falimentat, după perioade în care a domnit nestingherit de nimeni şi de nimic.
Locul băncilor şi al pieţei este luat cu paşi mici şi cu prudenţă de către stat; dar lucrurile merg greu, cu suişuri şi coborâşuri, fără o coerenţă adevărată, deoarece maladia sistemului s-a generalizat, iar discursul politic nu poate fi unanim. Dreapta liberală începe să ţină un discurs socialist; semnificanţii discursului se inversează, perturbând spiritele. Ne aflăm în plin nonsens. Efectele negative sunt numeroase; devalorizarea sensului şi suferinţa se repercutează în toate registrele psihicului, în toate sectoarele de activitate, determinând mişcări revendicative, revolte, violenţă şi sărăcie, care depăşesc frontierele politice sau naţionale, sau pe care unii încearcă să le nege (Rusia pretinde a nu fi afectată de criză, în timp ce oamenii, panicaţi, iau cu asalt magazinele, golindu-le de produse).
Efectul de yo-yo al burselor arată cât sunt de lungi şi de dificile procesele de restaurare simbolică, de întoarcere la realitate, echilibrarea acestora, ca şi restaurarea unui imaginar colectiv cu referinţe atât în registrul simbolic, cât şi în cel real.
Anticipările specialiştilor în economie în ceea ce priveşte durata crizei izbucnite în 2008 rămân sub semnul întrebării. După unii, faza de recesiune ar trebui să acopere perioada 2009–2010, în timp ce alţii nu prevăd o redresare decât peste vreo 10 ani. Se aduce ca argument crahul din 1929, când restabilirea echilibrului şi a valorilor s-a realizat abia în 1959, dar să nu uităm că între timp avusese loc al Doilea Război Mondial.
O schemă a crizei, aşa cum este ilustrată de criza economică izbucnită în 2008 începând cu SUA după căderea burselor de pe Wall Street, apoi de sistemul economic internaţional, poate fi regăsită în toate crizele, oricare ar fi sectoarele în care acestea se manifestă sau unităţile sociale afectate.
Fragment din volumul colectiv Psihosociologia crizei
Leave a Reply