Vârî jetonul în sistemul automat ce controla secţiunea 37, apoi auzi un clic metalic şi clar, iar dulapul 43 se deschise.
Înăuntru era o valiză de piele maro-închis şi bine lustruită, oarecum de modă veche, cu o lungă despicătură laterală, astfel că i se vedea căptuşeala verde. În rest, nu se remarca prin nimic. Ştia c-ar fi fost un gest prostesc s-o deschidă acum. Oamenii care-şi ridică bagajul nu-l deschid să vadă ce-i înăuntru. În plus, Karin o sfătuise la fel: Să n-o deschizi până n-ajungi într-un loc sigur. Şi să ai grijă să nu te vadă nimeni.
Of, Karin! În ce te-ai băgat? se gândi Nina. Îi venea greu să creadă că era vorba despre ceva atât de groaznic sau de grav. Karin era atât de… lipsită de spirit de aventură — poate nu era un termen potrivit, dar totuşi. Pur şi simplu, era greu să ţi-o închipui pe Karin cea relaxată şi o hedonistă implicată în ceva necurat, ilegal sau periculos. Dar glasul ei vădise o frică neobişnuită: Nu aşa ne-a fost înţelegerea? Oare ce-o fi vrut să spună cu asta?
Nina scoase valiza din compartimentul îngust. Era mai grea decât părea, bănuia că avea aproape douăzeci de kilograme. Trebuia să facă un efort să o care, iar parcarea subterană din Nyropsgade, unde îşi lăsase Fiatul, era la o distanţă de vreo două intersecţii. Dar Gara Centrală din Copenhaga nu punea la dispoziţie cărucioare gratuite precum acelea din aeroporturi, aşa că n-avea de ales.
„Nina Borg e o versiune mai tulburătoare a lui Lisbeth Salander.”
— Publishers Weekly
O deschise abia când se văzu în parcare. Şi dădu peste un băieţel. Era inconştient. Avea pielea rece, dar nu alarmant de rece. Profesionista din ea îşi dădu automat seama că avea pulsul slab, dar, iarăşi, nu periculos de slab, că respira profund şi, totodată, rar şi că avea pupilele uşor contractate. Puţin probabil să fi fost drogat, se gândi ea. Nu urma să-i moară în braţe, avea nevoie de tratament — de lichide şi poate de un antidot, dacă reuşeau să-şi dea seama ce substanţă îi fusese administrată.
Undeva se auzi zgomot de paşi, nişte portiere trântite, apoi hârâitul unui motor pornit. Zgomotele răzbăteau din spatele zidurilor de beton, iar Nina se ascunse instinctiv în spatele coşului de gunoi, să n-o vadă nimeni. De ce? N-ar fi fost mai bine să iasă la lumină, să ceară ajutor? Dar n-o făcu. Zări cu coada ochiului capacele metalice şi lucioase ale roţilor, apoi maşina se făcu nevăzută. Trebuia să-l ducă pe copil la maşina ei, dar cum? N-o lăsa inima să închidă valiza şi să-l care aşa, ca pe-un bagaj.
Dădu fuga la Fiat şi luă o pătură în dungi din portbagaj, îl înveli pe băiat în ea, îl puse pe umăr şi-l duse la maşină. Mama şi copilul, îşi zise în sinea ei. Dacă mă vede cineva, sunt o simplă mamă ce abia şi-a luat copilul ostenit de la grădiniţă. Părea uşor ca fulgul, mult mai uşor decât atunci când fusese în valiză. Îi simţea respiraţia pe gât, mică şi caldă. Doamne, Dumnezeule! Cine ar fi putut să-i facă asta unui copil?
Îl lăsă jos, pe bancheta din spate, şi-i mai verifică o dată pulsul. Deja bătea mai repede, ca şi cum ar fi reacţionat la mediul din jur. Luă sticla cu apă dintre scaunele din faţă, îşi înmuie un deget în ea şi-i umezi buzele. Băiatul mişcă limba. Nu era total inconştient.
Spital, poliţie. Poliţie, spital. Dar dacă n-ar fi fost vorba decât să sune la 112, de ce n-o făcuse Karin? La naiba, Karin, înjură Nina în tăcere. Eşti băgată-n asta? „Eu nu pot s-o fac. Dar tu poţi“, îi zisese ea. Însă ce naiba ar fi trebuit să facă?
Leave a Reply