Adaptarea cinematografică a romanului Înainte să adorm (S.J. Watson) a intrat pe ultima sută de metri.
Pelicula este deja în faza de postproducție, după cum anunță imdb.com, iar personajul principal, Christine, are toate șansele să-și conserve și pe ecran forța și intensitatea din roman, datorită jocului lui Nicole Kidman (secondată de Colin Firth). Actorul britanic Mark Strong, distribuit și el în pelicula coprodusă de Ridley Scott, povestea în primăvară, în timpul filmărilor,”despre subiectul foarte dificil, pe care, însă, Nicole îl tratează cu multă seriozitate, fiind foarte prinsă de rolul ei”.
Despre ce e filmul? ”Este despre o femeie care se trezește în fiecare dimineață fără să-și mai amintească nimic, suferind de o traumă psihogenă”, răspunde Strong (vezi videoclipul de jos, de la min. 1 încolo)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kQiwwYSoHiU]
Filmul va fi lansat în vara lui 2014, așa că mai aveți puțin timp să vă delectați cu thrillerul Înainte să adorm. N-o să puneți, vă promit, geană peste geană 🙂
Și un extras:
Era adevărat? Ben nu mi-a spus nimic în dimineaţa asta. Nu mi-a spus că eram scriitoare.
Azi-dimineaţă am citit în jurnal despre plimbarea pe Parliament Hill. După ce ne-am aşezat pe bancă, mi-a spus că, atunci când am avut accidentul, lucram ca secretară.
M-am uitat prin biblioteca din living. Dicţionare. Un atlas. Un ghid practic pentru reparaţii în gospodărie. Câteva romane cartonate care, judecând după cum arătau, nu cred că fuseseră citite. Dar nimic scris de mine. Nimic care să-mi dea de înţeles că publicasem un roman. Mă învârteam de colo-colo, cuprinsă de agitaţie. “Trebuie să fie undeva pe-aici, mi-am zis. Trebuie!” Dar apoi mi-a venit în minte un alt gând: poate că scena pe care o văzusem nu era o amintire, ci o invenţie. Poate că, în lipsa unei biografii adevărate la care să se raporteze şi să mediteze, mintea mea a inventat o poveste. Poate că subconştientul meu a hotărât că sunt scriitoare, pentru că e ceea ce mi-am dorit întotdeauna să fiu.
Am urcat iarăşi la etaj. Rafturile din birou erau pline cu dosare şi manuale de utilizare a computerelor, iar azi-dimineaţă, când făcusem turul casei, nu văzusem nicio carte în dormitoare. Am rămas pe gânduri o clipă, apoi am văzut computerul din faţa mea, cu ecranul său negru şi tăcut. Ştiam ce trebuie să fac, deşi nu-mi dau seama de unde. Am apăsat pe butonul de pornire, iar unitatea a început să zumzăie sub birou. O clipă mai târziu s-a aprins şi monitorul. Din difuzoarele aşezate lângă el s-au auzit câteva note, apoi a apărut o imagine. O fotografie cu Ben şi cu mine — amândoi zâmbeam. În mijlocul feţelor noastre erau două casete; în dreptul primei scria: “Nume de utilizator”, iar în dreptul celei de-a doua: “Parolă”.
În episodul pe care tocmai mi-l amintisem, scriam la maşină fără să mă uit la tastatură: degetele mele dansau pe butoane ca şi când ar fi fost mânate de instinct. Am poziţionat cursorul în căsuţa lângă care scria “Nume de utilizator” şi am dus mâinile deasupra tastaturii. Oare era adevărat? Chiar puteam să scriu fără să mă uit? Mi-am aşezat degetele pe tastatură. Degetele mici şi-au căutat tastele de care răspundeau, după care şi celelalte s-au aşezat la locurile lor. Am închis ochii şi, fără să mă gândesc, am început să tastez, ascultându-mi respiraţia şi ţăcănitul tastelor. Când am terminat, m-am uitat la ce făcusem, la ce scrisesem în căsuţă. Mă aşteptam să fie ceva fără noimă, dar ceea ce-am văzut m-a şocat.
“Vulpea maronie şi sprintenă se năpusteşte asupra câinelui leneş.”
Mă uitam ţintă la ecran. Era adevărat. Chiar puteam să scriu fără să mă uit la tastatură. Deci poate că episodul de mai adineauri nu era o invenţie, ci o amintire.
Poate chiar scrisesem un roman.
Şi de ce Ben nu-mi spusese nimic despre el? De ce nu păstrase un exemplar la vedere? Mi l-am închipuit ascuns undeva în casă, înfăşurat în hârtie cerată şi pus la păstrare într-o cutie din pod sau undeva în pivniţă. De ce?
Apoi mi-a venit în minte o altă explicaţie. Ben mi-a spus că am lucrat ca secretară — poate că acesta era singurul motiv pentru care ştiam să scriu la maşină.
Am scos din geantă unul dintre telefoanele mobile, fără să-mi pese dacă era cel de la Ben sau cel de la medic. Aproape că nu-mi păsa pe cine aveam să sun: pe soţul meu sau pe medic. Amândoi mi se păreau la fel de străini. L-am deschis şi am căutat prin agendă până am dat de un nume cunoscut, apoi am apăsat pe tasta de apel.
— Alo, doctorul Nash? am zis eu când am auzit că mi s-a răspuns. Sunt eu, Christine.
A dat să spună ceva, dar l-am întrerupt imediat:
— Ştii cumva dacă am scris ceva?
— Poftim?
Mi-am dat seama că era derutat şi, preţ de o clipă, am avut impresia că făcusem o mare greşeală. M-am întrebat dacă ştia măcar cine sunt, dar apoi a zis:
— Christine?
Am repetat ce-i spusesem.
— Tocmai mi-am amintit un episod. S-a întâmplat în urmă cu câţiva ani, la începutul relaţiei mele cu Ben. Mi-am adus aminte că scriam ceva. Cred că era un roman. Am scris cumva vreun roman?
Părea să nu înţeleagă ce-i spun:
— Un roman?
— Da. Din câte îmi amintesc, atunci când eram mică voiam să fiu scriitoare. Aşa că mă întrebam dacă am scris ceva vreodată. Ben mi-a zis că am lucrat ca secretară, dar mă întrebam dacă…
— Nu ţi-a spus? m-a întrerupt el. Când ţi-ai pierdut memoria, lucrai la cel de-al doilea roman. Primul a fost publicat şi s-a bucurat de succes. N-aş zice că a fost un bestseller, dar cu siguranţă a avut succes.
Cuvintele mi se învălmăşeau în cap. Un roman. Succes. Publicat. Era adevărat. Amintirea mea era autentică. Nu ştiam ce să zic. Nu ştiam ce să cred.
Leave a Reply