Ai văzut când a împuşcat-o?

În plină iarnă scandinavă, preşedinta Comitetului pentru Premiile Nobel este ucisă la Stockholm. Reportera Annika Bengtzon, care a întâlnit privirea asasinului cu doar câteva secunde înainte să răsune focurile de armă, este martorul-cheie.

***

Fragment din ”Testamentul lui Nobel”

***

— A venit Annika, i-a spus Jansson pe intercom.

A apăsat pe buton şi s-a aplecat înainte pentru a răspunde.

— Bine. Adu-o la mine.

Cine o fi îmbrăcat-o în dimineaţa asta? s-a întrebat, văzând-o. Cizme de cowboy, o jachetă neagră matlasată, o geantă imensă şi murdară şi o fustă din tulle roz. Părul îi era ridicat într-o căpiţă în vârful capului şi-şi înfipsese un creion în el, ca să-l ţină la un loc.

— Avocatul a confirmat că nu poate scrie nimic despre momentul crimei, sau despre ce s-a întâmplat imediat înainte sau după, a spus Jansson, prăbuşindu-se pe unul din scaune. Nici nu poate fi intervievată, nu-şi poate transmite observaţiile asupra evenimentului într-un mod sau altul. Conform statutului, încălcarea interdicţiei de dezvăluire nu se pedepseşte, dar vorbim de amenzi mari, nu prea înţeleg cum se potriveşte asta…

— Ce-ai văzut? a întrebat-o Schyman.

— Ai auzit doar… a răspuns Annika, prăbuşindu-se la rândul ei pe un scaun, palidă, puţin transpirată şi uşor enervată.

Redactorul-şef a dat din mână ca pentru a-i îndepărta opoziţia, iar ea s-a făcut mică sub privirea lui, prea obosită pentru a protesta.

— Am văzut destul de bine persoana despre care se crede că ar fi comis crima. Evident, nu erau mulţi care…

Şi-a trecut mâna prin cap, a scos creionul şi părul i-a căzut pe faţă ca o cortină grea.

— Am petrecut trei ore jumate la Departamentul de anchete judiciare, încercând să facem portretul robot al fetei. N-a ieşit exact cum trebuia, dar poliţia zice că-i mai bun decât o descriere scrisă…

— Ai văzut, deci, criminalul? a întrebat-o redactorul-şef, oarecum jenat de agitaţia care-l cuprinsese. Deci focurile au fost trase de o femeie. Dar ai văzut chiar momentul crimei?

Annika şi-a privit mâinile, şovăitoare.

— M-a privit, a răspuns Annika, ridicând ochii spre redactorul-şef. Se uita la mine când a murit.

— Caroline von Behring? Ai văzut când a împuşcat-o? Fără să stea pe gânduri, şi-a ridicat părul din nou şi l-a prins cu creionul. Când a răspuns, se uita undeva în zare, la un punct deasupra acoperişului Ambasadei Ruse.

— Era ceva în felul în care m-a privit, a răspuns ea, cu ochii aţintiţi pe fereastră, cu mâinile aşezate în poală.

— Şi nu poţi să ne dai nimic, adică nouă, şefilor tăi?

L-a privit şi ceva i-a întunecat ochii.

— Nu ştiu nimic despre ce face poliţia, despre toate astea eşti mult mai bine informat decât mine; ştiu doar ce am simţit eu. Culoarea rochiei pe care a purtat-o Regina Silvia nu mai are importanţă, bănuiesc.

Anders Schyman şi-a reprimat cu greu enervarea şi s-a întors spre redactorul de noapte.

— Avem vreo posibilitate să ieşim din situaţia asta?

— Dacă ne luăm după avocat, nu.

Redactorul-şef s-a ridicat în picioare, nu mai avea stare.

— Exact de asta mă temeam, a spus el mult prea tare şi şi-a aruncat braţele în sus, în semn de exasperare. Avem o relatare unică de la faţa locului, dar mâinile ne sunt legate de poliţie. Deja funcţionează legile terorismului. Ne interzic să scriem despre una din cele mai spectaculoase crime şi pe ce bază? Să dea dracu‘, trăim în democraţie!